SFada cu literatura. Între „hard science” şi autoficțiune: Cristian-Mihail Teodorescu
- 21-06-2013
- Nr. 678
-
Cătălin BADEA-GHERACOSTEA
- Rubrici
- 0 Comentarii
După Serge Dubrovsky, autoficțiunea ar fi „o ficțiune de evenimente şi fapte strict reale“, în care cititorul va fi condus intenționat de către autor într-un text cu referințe derutante, întrucât identitatea scriitorului şi a persoanelor din viața sa reală se suprapun peste cele ale naratorului şi personajelor. Genul science fiction ar putea fi definit, să zicem cu ajutorul catalogului de definiții întocmit de Mircea Naidin şi tocmai republicat, ca tipul de ficțiune care construieşte o lume-cadru pentru o idee ştiințifică, lumea şi ideea fiind la fel de importante pentru sf ca personajele şi conflictele dintre ele. Definiția sf-ului în funcție de ideea sau lumea construită pentru ea este foarte adecvată mai ales în cazul sub-genului „hard sf“, numit şi „hard science“, sub-genul unde cititorului chiar i se cere să fie la zi măcar cu literatura de popularizare ştiințifică, pentru a înțelege ultimele concepte din matematică, fizică, biologie etc., precum şi posibilele lor aplicații tehnologice. Mari autori de „hard sf“ traduşi în româneşte: australianul Greg Egan, britanicul Charles Stross, finlandezul Hannu Rajaniemi. Ar fi putut fi pe listă şi William Gibson, măcar pentru romanul Lumină Virtuală, mai ales că suprapunerea arhitecturii virtuale peste peisajul real deja se practică, nu neapărat vizualizată […]