Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Maestrul meu, Alexandru Mușina
- 28-06-2013
- Nr. 679
-
Andrei BODIU
- In memoriam
- 3 Comentarii
În iarna lui 1982, profesoara noastră de română, doamna Cornelia Bularca, ne-a spus că la Casa de Cultură se ține un cenaclu. Era Cercul Literar 19, care s-a numit așa pentru că la ședința inițială au participat 19 autori. Cred că – sper că nu greșesc – la ședința inaugurală, a fost Simona Popescu. Cert e că Simona a venit în clasa noastră de la Liceul Unirea și ne-a spus că șef e un tip foarte tare, poetul Alexandru Mușina. Ne-a spus celor care scriam să mergem acolo. A insistat că e un mediu foarte bun, cu mai mulți tineri scriitori din Brașov. În subsolul Casei de Cultură, unde Adrian Munteanu, metodist la Casa de Cultură, reușise să obțină loc, l-am cunoscut pe Mușina. Mușina avea un „lipici“ extraordinar. Era un tînăr genial (nu exagerez!) care avea o încredere fanatică în poezie. În plus, avea un autentic cult pentru tineri, pe care nu a încetat să îi încurajeze cît a trait. Ne-am împrietenit repede. El a devenit pentru noi, adolescenți de 17 ani neîmplinți, „Sandu“. Şi așa a rămas. Sandu, și acum iar îmi revine în minte Simona, care îi „cînta“ uneori numele „Sandule-Sănducule“, a devenit mentorul grupului care s-a […]
sandu musina a plecat epuizat dintre noi…ca si gheorghe craciun de altfel… nu pot întelege ca medicina nu a gasit o solutie miracol …îl revad la canaclul 19 unde încurajam acesti tineri poeti ca dl.bodiu si ceilalti…,îl revad pe strada castelului,unde era \”castelul\” sau laborator al cotidienismului si al literaturii ,un fanion de revolta,nu am fost niciunii membri de partid,am fost toti în partidul poeziei cu P majuscula…care ne-a insuflat curajul de a fi integri si demni…generatie,în mare parte sacrificata,uzata de aceste vremuri isterice,oarbe…efortul sau de a fi ADEVARAT va ramâne,nu înteleg plecarea sa…nu o accept
Si as mai adauga, domnule Andrei Bodiu, o observatie care ar putea parea o banalitate sau care o mai fi fost spusa de cineva vreodata: semanam acum – in jurul Maestrului – cu niste ape; avem comportamentul unei ape, fiecare se comporta ca un riu si se (re)cunoaste sau se identifica. Prin faptul – de multe ori uitat – ca le apartinem cumva acelorasi profesori.
Ii mai spuneam cuiva, undeva, despre felul in care consider eu acum ca l-am avut profesor pe Alexandru Musina. Printr-un miracol, din tot volumul Cinci pe care l-am primit intr-o zi in dar de ziua mea de la un prieten (care – din Bucuresti fiind – si gratie parintilor lui putea sa cumpere ceea ce in Brasov se epuiza repede ori se dadea pe sub mana), mi-au ramas in minte cuvintele „dis-de-dimineata, de bon matin con Budila-Express”, care s-au insotit cu un simt al umorului al meu si care m-au acompaniat in „conformismul dement al epocii” actuale. Poate pentru ca il vazusem pe Alexandru Musina in carne si oase, intr-o seara, in Brasov, tot ca elev la Unirea. Si il auzisem. Citeam si il revedeam si il reauzeam. Mai ales dupa ce m-am facut profesor cu acte in regula, cuvintele acelea au fost pentru mine un mars pentru mentinerea unui spirit treaz. De ce caut sa explic? De cateva zile incoace ma tot gandesc la cat de fericiti trebuie sa fie cei care l-au avut profesor in carne si oase, dar sunt fericita ca am perceput – chiar daca nu printre primii – o capodopera. E ca si cum mi-as fi redat eu mie o incredere pe care mi-am refuzat-o. E ca si cum as face parte dintr-o elita a celor care au alte perceptii in „conformismul dement” din imediata mea apropiere.
Zilele trecute mi-am sunat un profesor caruia inca ii mai pot spune ca nu l-am uitat. Cum n-am uitat-o, de altfel, nici pe doamna Cornelia Bularca, careia ii datorez emotiile pe care le-a avut odata pentru mine. Ar trebui sa ne cautam mai des profesorii. Mai des decat in gand. Pentru ca uneori si gandurile se lasa coplesite de nimicurile functionaresti ale vietii de profesor si uitam ca, inainte de intrarea in clasa, sa ne mai gandim la profesorii nostri. Fericit cel ce are un Maestru!