Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Pelerini prin suflete“: între povara memoriei culturale şi libertatea spiritului
Viaceslav IVANOV, Mihail GERSCHENSON – Corespondenţă de la un colţ la altul
- 28-02-2014
- Nr. 712
-
Carmen MUŞAT
- ISTORIE CULTURALĂ
- 3 Comentarii
Într-o lume aflată în plină ebuliţie, precum societatea rusă în perioada 1910-1920, dialogul epistolar dintre Viaceslav Ivanov – reprezentant de frunte al simbolismului rus şi filozof al culturii, şi Mihail Gerschenson, traducător, critic şi istoric literar – aduce în prim plan una dintre cele mai provocatoare polemici cordiale, mustind de idei şi de argumente care să le susţină. Într-un context istoric extrem de dinamic, în care acţiunile politice şi ideile se succed cu o amţitoare viteză, marcat de confruntări ideologice şi de evenimente politice ale căror consecinţe aveau să influenţeze decisiv soarta lumii, Viaceslav Ivanov şi Mihail Gerschenson, izolaţi de lume într-o cameră de sanatoriu moscovit, discută despre adevăr şi raţionalitatea istoriei, despre povara memoriei culturale şi libertatea spiritului, despre credinţă şi cunoaştere de sine, fără a face nici o clipă abstracţie de fundalul istoric şi cultural pe care îl oferea Rusia acelor ani. Publicată pentru prima oară în limba română, în traducerea nuanţată semnată de Mihnea Moroianu şi Ciprian Niţişor, corespondenţa lor scoate la lumină divergenţele şi punctele comune ale gîndirii celor doi, dar şi, în egală măsură, temele majore ale dezbaterilor ce au marcat începutul secolului al XX-lea. Iniţiator al dialogului epistolar, Ivanov reformulează, în ultima scrisoare […]
E clar că doamna Carmen Muşat a intuit perfect esenţa problemei puse în paginile acestei “Corespondenţe” din îndepărtatul 1920:
Ce trebuie să facă artiştii de orice fel (şi ce trebuie să facem de fapt noi toţi) pentru a evita “moartea sufletului”, pentru a rămâne VII, în loc să ne mumificăm prin identificarea cu propriile producţii sau reuşite exterioare.
E ceea ce spunea, în alt registru, şi poetul Elegiilor Duineze (Rainer Maria Rilke ‒ despre care foarte puţini ştiu la noi că, neavând ocazia să-l citească pe Alain Besançson, şi probabil nici pe Custine, fusese atât de fascinat de cele două călătorii prin Rusia prerevoluţionară, în compania lui Lou Andreas Salomé, încât învăţase ruseşte şi-şi pusese serios problema să se stabilească definitiv acolo):
Wie ist es klein, womit wir ringen,
Was mit uns ringt, wie ist es gross!
[Ce mic e cel cu care ne luptăm,
Cel ce se luptă cu noi, cât e de mare!]
Cântărind încă o dată contextul frazei lui Gerschenson („se înţelege de la sine că istoria, pe toată durata ei, este raţională,în sensul că tot ceea ce s-a săvîrşit în ea, s-a săvîrşit pe un temei suficient“), trebuie să recunosc că lucrurile sunt mai complicate decât crezusem în comentariul anterior, iar fraza respectivă trebuie citită, probabil, ca o acceptare (în spirit hegelian) a principiului Revoluţiei ¬ruse. Înţeleasă, bineînţeles, ca alternativă la absolutismul ţarist, pe care absolut TOATĂ intelectualitatea rusă ajunsese să-l deteste în momentul căderii sale din februarie 1917. E important de realizat că iunie 1920, data desfăşurării Corespondenţei celor doi ‘pelerini prin suflete’, “Revoluţia din Februarie” (răsturnarea ţarismului) părea încă infinit mai importantă decât cea din Octombrie a aceluiaşi an; iar toate suferinţele şi vărsările de sânge ale celor trei ani de război civil puteau fi luate drept preţul inevitabil, pretins de faimoasa “autorelizare a Ideii”. Tot ceea ce a urmat ‒ zecile de milioane de morţi şi coşmarul fără sfârşit al stalinismului ‒ a fost risipirea definitivă a acestei tragice iluzii, deci doamna Muşat are dreptate să considere că în secolul XX ideea raţionalităţii istoriei a fost dezminţită “cu asupra de măsură”.
E poate demn de menţionat că ideea aceasta este de sorginte hegeliană, nu leibniziană: la Leibniz, principiul “raţiunii suficiente”, aplicat pentru justificarea aşa-numitelor “adevăruri factuale” era pandantul “principiului non-contradicţiei”, utilizat în demonstrarea adevărurilor “necesare”, de tipul celor matematice. Însăşi denumirea de “raison suffisante”, folosită în scrisorile lui Leibniz şi în literatura de limbă franceză, este uşor ambiguă, deoarece poate sugera un exces de “raţionalism”; germanii vorbesc despre “Satz vom Grunde” ‒ principiul TEMEIULUI sufficient, ceea ce reflectă mult mai bine fondul chestiunii: principiul, atât de des încălcat sub ochii noştri, că orice afirmaţie trebuie susţinută prin argumente sau “temeiuri” suficiente (nu doar prin ingrediente emoţionale şi capcane retorice). În spiritual faimoasei întrebări a personajului lui Marin Preda: “Pe ce te bazezi, domnule?”
Dintre numeroasele probleme de mare interes atinse în această cronică, îmi permit să comentez două aflate mai mult sau mai puţin în legătură:
Problema culturii. Istoria modernă a dezbaterilor despre cultură începe în secolul XVIII, şi ea are de la bun început o anumită conotaţie socială, fiind axată pe opoziţia dintre “cultură” şi “incultură”, implicit pe interesul sau indiferenţa pentru propagarea culturii în diversele straturi ale unei societăţi bazate pe inegalitate, şi pentru efectele sociale ale “luminilor” ei. În Anglia (la Shaftesbury, Toland, Bolinbroke) accentul cădea pe aristocratismul cultivării estetico-morale a spiritului individual, însoţit de respingerea explicită a propagării lui pe verticală. În Franţa, iluminismul a avut tendinţe clar democratice, dar amestecate cu pasiunea pentru agitaţie politică şi punând cauza luminării maselor în antiteză cu egoismul exclusivist al păturilor privilegiate.
El însuşi produs al Luminilor, Rousseau a denunţat eşecul acestuia, marcat de întregul progres al artelorşi al ştiinţelor care n-au făcut decât să-l înstrăineze pe om de natură şi de caracterul lui “bun” dăruit de ea. De aici tendinţa de a face tabula rasa din moştenirea trecutului, ideea că omenirea se află în preajma unui nou început, idee pe care revoluţia rusă, aflată sub mirajul şi influenţa celei franceze, i-o sugerează cu intensitate sporită lui Gerschenson. În sfârşit, în Germania “luminarea spiritelor” a fost pusă în legătură cu progresul moral, şi ea a dominat atitudinea faţă de cultură timp de aproape un secol, până la detronarea ei de către Voinţa oarbvă a lui Schopenhauer şi imoralismul estetizant al lui Nietzsche.
Problema “raţiunii suficiente”. Denumirea ca atare a fost introdusă de Leibniz (“que rien n’arrive sans raison”; aici dl Adrian Niţă ne-ar putea da mai multe detalii), dar ideea în sine de “temei” sau de “cauză” (cu contrapartea ei cognitivă de “explicaţie cauzală”) datează încă de la Aristotel, autorul clasificării cvadripartite a noţiunii de cauză, pusă de el la baza întregii cunoaşteri.
În primă instanţă, “temeiul suficient” pe care s-au petrecut, după Gerschenson evenimentele întregii istorii înseamnă, cred, “explicaţia raţională” a circumstanţelor care le-au făcut posibile, explicaţie care nu trebuie confundată cu idea hegeliană a unei raţionalizări progresive a istoriei (“tot ceea ce este real este raţional”). Sigur că războaiele mondiale, tragediile Holocaustului şi ale Gulagului au infirmat iluzia caracterului raţional al desfăşurării istoriei, dar aceasta nu înseamnă că ea fi fost pur întâmplătoare, adică lipsită de un “temei” pe care raţiunea îl poate descoperi şi pune în lumină.
În cazul ultimelor două, opiniile pot fi extreme de diverse, dar temeiul ultim pentru producerea lor pare a fi cel pe care Albert Schweitzer l-a enunţat cu o precizie de Casandră, bazându-se, ca şi Gerschenson, pe lecţia primului război mondial: Devalorizarea totală a ideii de umanitate, obliterarea tuturor idealurilor etice ale vechiului raţionalism, discreditat sub impactul combinat al darwinismului social, al marxismului şi al imoralismului “voinţei de putere”. Cu alte cuvinte, o întoarcere naturală la canibalism, prin uitarea completă a “legii morale din noi înşine”, pe care austriacul Grillparzer o prevăzuse cu aproape un secol înainte, vorbind despre viitorul drum al conştiinţei europene “de la umanism, prin naţionalism, spre inumanitate”.