NOCTURNALII. Un veac de nemurire pentru Gabo!

În ziua cînd avea să moară, Gabriel se sculă devreme. Visase că străbătea o pădure de ficuşi, peste care, la intervale atent măsurate, cădea o burniţă fină, cernită; preţ de o clipă, a fost fericit în vis, dar deşteptîndu-se iar, se simţi umilit. Visase că era într-un avion de staniol ce zbura fără să se izbească printre migdalii enormi. Visase că veghea singur în acelaşi pat, izbit de-o lumină stîngace. Privea departe, în plin soare, al unei alte galaxii, deplin pregătit. Era îmbrăcat în costumul său alb, o cămaşă de gălbenuş încă viu tîşnindu-i pe guler. Deodată, ştia că visează, ştia că e treaz. Nu mai conta. Şi nu putea fi nici o minusculă diferenţă. Ca un trandafir lîngă urna roşie cu cenuşă, din piept…   Cel care spunea că inima lui întreţine mai multe camere decît un bordel, Gabriel García Márquez, căci despre el va fi vorba, marele pătimaş dispărut în Săptămîna Patimilor, va fi fost un gigantic visător, sau, în jargonul acestei rubrici, un adevărat nocturnal, spirit oniric dotat cu asupra de conştienţă. Fără să fie preocupat efectiv de vise, formula pe care a impus-o, realismul magic, presupune totuşi o apropiere de substanţa realităţii similară cu perspectiva dintr-un […]