Cine iubeşte teatrul

E o culegere de cronici – unele dintre ele, apărute chiar în paginile acestei reviste. Ele acoperă peste un deceniu de spectacole, însă nu aspiră la o dimensiune istorică, nu sînt organizate în ordine cronologică, succesiunea lor e tematică. În acest fel, efectul epuizat temporal (întreţinut de timpurile verbale, de reacţia „la cald“, de referinţele contextuale la care cititorul de azi se raportează cu totul diferit) inerent oricărei cronici de teatru e amortizat, e înăbuşit din faşă de asumarea activităţii critice ca portret în mişcare.   Avantajul unei astfel de cărţi e că-i permite cititorului un fel de călătorie ghidată prin creaţia unor regizori, oglindită în ochii unui spectator care „creşte“ odată cu artiştii. Această „acompaniere“ e, la Liviu Ornea, foarte vizibilă în ce-l priveşte pe László Bocsárdi, pe care-l admiră, pe care-l iubeşte, dar pe care nu se sfieşte nici să-l şi critice – fiindcă, într-un final, Bocsárdi e creatorul de teatru cu care Ornea rezonează cel mai bine, el se apropie cel mai mult de viziunea despre teatru a cronicarului. Mai mult decît o revizitare a trecutului recent – în care, într-adevăr, e minunat să poţi citi articole despre producţii ce urmau să devină elemente marcante ale primului […]