Criticul în bancul de piranha

Critica literară este o disciplină plină de vanitate. Criticul literar este un vanitos prin chiar faptul că-şi asumă cu seninătate (vom vedea însă ce se ascunde în spatele acesteia), în baza unei solide culturi literare, a unui schelet teoretic ranforsat cu titan, a unei structuri morale indiscutabile (voi reveni şi aici), ei bine, îşi asumă libertatea de a citi şi de a spune ce crede despre ceea ce a citit, de a aşeza opera respectivă în raport cu o anumită tradiţie literară naţională, de a o situa în cadrul literaturii universale contemporane. Ar trebui adăugată, la toate astea, prezumţia vocaţiei, pe care mulţi şi-o acordă cu aceeaşi vanitate (amintiţi-vă capitolaşul dedicat de Lovinescu lui Vianu, în Istoria literaturii…: Vianu ar fi fost criticul perfect, dacă nu i-ar fi lipsit vocaţia). Cunoscătorii şi-au dat seama că l-am parafrazat pe Murray Krieger mai sus. De fapt, probabil că nu are nici o importanţă, din moment ce tot la mîna necunoscătorilor ajungi, ba chiar la judecata lor, de multe ori plină de ură şi de părtinire, mai ales cînd se ascunde în spatele anonimatului.   Am făcut mica introducere tocmai pentru a răspunde (selectiv) întrebărilor redacţiei Observatorului cultural: nu, criticul literar nu mai […]