Tuşa de tuş

  • Recomandă articolul
Prolog Şi eu jucat-am fotbal la anii-mi fragezi, dar, prea ageamiu la dribling, adică ducăreală – cu-amărăciune-n suflet, dar fără şucăreală, lăsat-am dîra,-n urmă, a graniţei de var.   Gazonul era verde, azi – nu ştiu cum să spun; nici mingea nu mai sare, iar sarea-şi pierde gustul; joc fotbal în fotoliu şi mult prea rar; pe-ngustul ecran, balonu-aduce cu unul de săpun…   Cît despre sportul-rege, ajuns cam la etatea Patriarhilor, printr-însul dăm vrednicul tribut al nostru,-a căror viaţă, acelaşi atribut îl are – şi anume osingurădătatea.   Fotbalul paradisiac (I) – Mai las-o-ncolo, vameşe Rousseau! În sport e ca în muzică: violei nu-i zicem flaut… Ăsta e sau volei, sau handbal. – Ba e fotbal. Şi e o dizgraţie (între pseudomagnolii, pe iarba belepòcei, în maio şi mustăcios, cu mingea ca un „O“ solar şi roşie-măr – pe care Noli me manutangere nu-i scris) că nu mai poţi să joci, căzutule, şi tu, pe un teren edenic, împăcat, niznai de henţ (cum alţii, de veşminte), un fotbal inocent, de dinainte de penalty, de culpă şi păcat!   Fotbalul paradisiac (II) Originar, păcatu,-n fotbal, dacă e henţul – să joci fotbal manual, nu, însă,-n şampionatul anual, pe un covor […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.