Surdina vocilor uitate

E greu de înţeles. Să fi fost o cacialma a destinului ca ei să ajungă la concert, cînd toate scaunele erau ocupate? Să fi fost un ghinion ca tocmai ei, cei mai melomani, să trebuiască să plece, şi cînd marele concert s-a terminat şi scaunele s-au eliberat, au dat năvală alţi noi veniţi, fiindcă melomanii adevăraţi se-ndepărtaseră deja prea mult şi, pînă să se întoarcă, scaunele, vai, totdeauna scaunele, erau iar ocupate… Istorioara asta ţine loc de „parapluie“, fiindcă celebrităţile ies ca ciupercile după ploaie şi cei fără locuri putrezesc sub pămînt. Gata, intenţia mea nu e să vă fac să scoateţi batistele. Nu-mi place tonul grav! Dar tonul e una şi se pare că veşnicia nu s-a născut numai la sat, ci şi în sala de concerte, unde scaunele sînt ocupate permanent. Şi cine mai e azi atît de meloman să umble cu o partitură în buzunar?! Imaginaţi-vă, aşadar, ce simte panglica aceea, „tînără, suavă ca o garofiţă“, care stă la uşă, la toate inaugurările, cînd nimereşte, de fiecare dată, între cele două tăişuri ale foarfecii. Aşa le-a fost scris acelor minunaţi poeţi, apăruţi în pragul anilor ’70, exact ca ora albastră „entre chien et loup“, menită mereu să […]