Baletul prezidenţial

După alegerile ce se apropie, România se va alege cu un nou preşedinte. Asta înseamnă că, măcar pe moment, se va evita rutina Iliescu – Băsescu, preşedinţii realeşi din perioada postcomunistă, revenindu-se la o situaţie tip Constantinescu. Cu asta, noutatea s-ar prea putea să se termine, reintrîndu-se într-un context politic anunţat în proporţie zdrobitoare de premisele sale. El, contextul, se va caracteriza, oricum, prin cîteva trăsături arhicunoscute: gonflarea Parlamentului (de la 300 către 600 de membri), războiul acerb dintre Legislativ şi preşedinţie, DNA şi ANI împotriva corupţiei înalte, polarizarea şi aservirea mass-mediei, perpetuarea şi adîncirea contraperformanţei manageriale a guvernelor incapabile să relanseze economia ţării. În aceste condiţii, preşedintele, oricine ar fi, poate conta cu certitudine pe următoarele: pe tentativele Parlamentului de a-i reduce la maxim prerogativele şi exerciţiul, imposibilitatea armonizării puterilor din stat, pe aranjamentele transpartinice şi presiunile UE şi SUA pentru un plus de transparenţă şi de asanare ale vieţii politice şi economice. Principalele opţiuni de operat la Cotroceni vor fi: replierea prezidenţială pe poziţii conformiste în raport cu Parlamentul (fie lăsîndu-se dominat de el, fie supunîndu-şi-l, în ambele cazuri rezultînd un relativ consens între cele două puteri); continuarea strădaniei de a asana şi reporni administraţia ţării versus gesticulaţia […]