Nesupunerea

Înainte de 7 ianuarie, Franţa, prinsă în spirala unei depresiuni complezente, se lamenta, deplorînd cînd slăbiciunea preşedintelui, cînd refuzul de a discuta despre avantaje considerate nenegociabile, cînd disputele politice minore şi certurile sindicale de bisericuţă. O Franţă măruntă, meschină, iresponsabilă şi vanitoasă a fost atinsă în plin centru al identităţii sale, o Franţă ce doar acum cîteva zile părea dispersată, fără consistenţa de altădată, fără posibilitatea de a se reconstitui iminent. Atentatul de la Charlie Hebdo va produce însă surpriza unei reacţii unitare, demne şi responsabile. Franţa sub presiunea gloanţelor devine gaullistă şi se trezeşte din somnolenţa confortului. Depresiunea era un simptom de bună stare, morala civică de azi e un răspuns în faţa agresiunii.   Crima a avut o valoare catartică. Ea a purificat o ţară leneşă şi cîrcotaşă, ea i-a restituit energiile ce păreau epuizate. Încercarea a fost extremă, dar, grecii o spuneau, „în durere se măsoară grandoarea eroului“. Şi de aceea ei au considerat tragedia ca fiind, totodată, un test radical şi şansă de renaştere. E ceea ce confirmă crima djiadistă, care a reînviat corpul bolnav, obosit, al Franţei de ieri. Atentatele sînt de obicei oarbe şi aleatorii: bombele, explodînd, pot omorî în mod nediferenţiat tineri şi […]