TEATRU. Girafe, bizoni și alte animale

Un decor dominat de maşini de spălat – Bizoni (ca şi Lei, pe care Radu Afrim n-a montat-o) se petrece explicit într-o spălătorie – şi un univers (comun ambelor texte puse în scenă la Sibiu) al familiei muncitoreşti. Trilogia catalanului Paul Miró, Lei, Girafe, Bizoni, investighează, în original, cartierele proletare ale Barcelonei anilor ’50, în plină dictatură franchistă, urbanizare agresivă şi conflict tăcut între valorile sociale conservatoare şi aspiraţiile postbelice de emancipare ale clasei muncitoare. Afrim le numeşte „piese sociale, fără a fi enervant de sociale“ – prin asta înţelegîndu-se, pur şi simplu, că mijloacele la care apelează regizorul nu ţin de teatrul angajat, iar substanţa dramaturgică a textelor e cu precădere poetică şi nostalgic-observaţională. Girafe e recontextualizată explicit în România anului 1968 (mai exact, la Constanţa – la malul mării), decorul lui Dragoş Buhagiar, dincolo de peretele de maşini de spălat, e altcătuit din elemente de mobilier şaizecist standard, iar una dintre primele scene e imaginea angoasantă a unui grup de femei abandonate (una dintre ele are tocul rupt, toate sînt îmbrăcate în culori terne şi haine care atîrnă) unei griji materne epuizante şi uşor isterice, plimbînd cărucioare, legănînd sugari şi agitînd biberoane. Prima generaţie de decreţei tocmai s-a […]