Posteritatea Hortensiei Papadat-Bengescu – la 60 de ani de la dispariţie
- 13-03-2015
- Nr. 763
-
Bianca BURŢA-CERNAT
- REMEMBER
- 1 Comentarii
La 5 martie 1955, în modesta sa locuinţă bucureşteană din strada Bărăţiei nr. 38 (locuinţă pe care o împărţea cu famila uneia dintre fiice, Elena Stamatiadi), se stingea Hortensia Papadat-Bengescu, căzută în dizgraţie după instaurarea regimului de „democraţie populară“ şi ignorată oportun de o mare parte a vechilor prieteni literari. Despre acest moment nefast a scris pagini memorabile, în volumul de Amintiri deghizate, Ov. S. Crohmălniceanu. În 1951, cînd o vizita spre a-i cere un articol pentru Contemporanul, criticul întîlnea, în locul vestitei „mari europene a romanului românesc“, o doamnă împuţinată de ani şi de suferinţă, aproape oarbă, sprijinindu-se, atunci cînd trebuia să dicteze un text, pe condeiul stîngace al unei nepoate de vîrstă şcolară, dar păstrîndu-şi încă, dincolo de extrema-i fragilitate, bine cunoscuta distincţie de spirit. Anii ’40 fuseseră pentru ea o perioadă de instabilitate, de insecuritate, de zilnice tracasări. Capriciile istoriei – războiul mondial şi apoi prăbuşirea unei lumi –, ca şi drama unei conjugalităţi asumate ca datorie şi ajunse, odată cu boala şi moartea magistratului Nicolae Papadat, la momentul deznodămîntului îi erodaseră puterea de rezistenţă. Claudia Millian nota undeva, pe la începutul anilor ’50, după ce o revăzuse pe scriitoare într-o vacanţă la Tuşnad: „Hortensia Papadat […]
Încerc să ofer câteva cauze ale cronicizatei inapetențe publice pentru literatura Hortensiei Papadat-Bengescu. Mai întâi, spiritualitatea autohtonă este mai înclinată către elanul poetic, în detrimentul construcției prozastice. Apoi, recunoașterea meritelor în cazul femeilor se lovește de o mentalitate conservatoare, cvasi-misogină. De asemenea, în cadrul prozei românești, filonul liric al povestirii este superior calitativ complexității romanești: să nu uităm că noi avem proză avangardistă scrisă la 1908-1909 de către Urmuz, înainte de a avea primul roman modern, ,,Ion”, în 1920; I.L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, M.H. Simionescu, pentru a exemplifica marile epoci literare moderne sunt excelenți povestitori, deasupra omologilor romancieri din epocile respective: Slavici, Rebreanu, Preda. În fine, G. Călinescu avea dreptate: câtă vreme spațiul public românesc nu va atinge complexitatea și rafinamentul aceluia occidental, Balzac va fi mai degrabă actual și necesar, la noi, decât Proust, motiv pentru care nu Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Anton Holban vor reflecta fidel contextul, ci Rebreanu, Cezar Petrescu și G. Călinescu din ,,Enigma Otiliei”. Și pentru că discursul didactic are priză la ,,ideile primite de-a gata”, este evident că se pot imagina și formula mai ușor clișee în trena lui Rebreanu, observator verosimil al naturii umane, decât pornind de la ineditul senzorial-intelectual oferit de proza Hortensiei. Sunt doar niște impresii de lectură, nu dau verdicte, căci în postmodernitate ridicol/-ă e-acela/aceea care crede că mai poate convinge pe cineva de ceva.