Nici umbre, nici lumini

De regulă, noi asociem lumina cu partea bună, pozitivă a fiinţei noastre şi a cosmosului care ne înconjoară. Un om luminos – spunem – este unul drept, transparent, sociabil şi altruist, pe cînd unul cu întunecimi sau doar cu penumbre suscită în mod necesar neîncredere, precauţii îndreptăţite sau chiar repulsie. Citind partea de început a Vechiului Testament, adică acele secvenţe în care lumina se naşte, victorioasă, ca epifanie a voinţei lui Dumnezeu, pentru a-i fi dată, în cele din urmă, lui Adam, noi procedăm tot dihotomic, suspectîndu-l pe şarpele din Grădina Edenului că ar fi fost un mesager al lumii de dincolo, al tenebrelor. Nici un bun creştin nu se îndoieşte de axioma potrivit căreia Dumnezeu aparţine luminii, iar Diavolul, întunericului. În prelungirea ei, atunci cînd ne rostuim taxinomic viaţa, aşezăm instinctele de partea umbrită a valorilor cu care operăm, iar raţiunea, de partea celor luminoase. Secole de-a rîndul, reprezentarea tipică pe care Europa a avut-o în privinţa omului sugerează faptul că el este obiectul încleştării dramatice dintre forţele luminii şi cele ale întunericului. Un om pios şi integru – s-a tot spus – e acela în fiinţa căruia cerebralitatea (luminoasă, raţională) a învins pe deplin chemările absconse ale instinctualităţii. […]