Rezistenţa prin nuanţare (II)

„Dacă radicalitatea este […] absolutizantă, categorică, neconcesivă, ba chiar, nu o dată, excesivă, antrenează gesturi tranşante, apelează la verbe casante; poate împinge intransigenţa pînă la intoleranţă, nu acceptă alternative, este intratabilă şi «inadaptabilă», fermitatea ei este ameninţată de rigiditate şi dogmatism. O gîndire nuanţată mobilizează alte resurse şi vizează alte ţinte: este moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte şi la realităţi, problematizantă în sens interogativ sau dilematic. Este modestă şi discretă în vreme ce radicalitatea se face întotdeauna vizibilă, nu fără ostentaţie – şi chiar cu aroganţă uneori. […] Nu poţi fi, din păcate, şi radical, şi complex […] În schimb, între nuanţă şi subtilitate, relaţia este una de afinitate […] Ce îi mai lipseşte radicalităţii este ironia; bineînţeles, în cazul în care nu apelează la forma ei extremă, sarcasmul. Cît despre autoironie, mă tem că o prezenţă a ei activă ar descuraja orice iniţiativă absolutizantă“. Sînt doar cîteva reflecţii din excelentul eseu final care dă titlul cărţii lui Mircea Martin, şi în care nuanţa pare a fi personajul pozitiv. E vorba, am mai spus-o, despre o profesiune de credinţă care trece dincolo de critica literară propriu-zisă: „nu concep radicalitatea autentică altfel decît susţinută, fortificată de nuanţe. […]