Luca, sans peur et sans reproche
- 17-06-2015
- Nr. 777
-
Şerban FOARŢĂ
- In memoriam
- 6 Comentarii
Stimate domnule Şimonca, La cererea domniei voastre de a scrie cîteva rînduri despre Luca Piţu, răspund că e trecut de miezul nopţii, a celei dintîi nopţi, a lui, căreia nu-i urmează nici o dimineaţă; că stau, în faţa foii albe, gol de gînduri, ca şi de bietele nevolnice cuvinte ce mi se scurg – ca,-n nisiparniţa fragilă, grăunţele deşertăciunii – printre degetele îndărătnice, şi ele, sleite de puteri, inerte, „stîngi“, refuzînd să încropească un ferpar la dispariţia unui prea-drag prieten. Năstruşnic şi mehenghi din fire, ca ipochimenii lui Creangă (cu care, pasămite, va fi fost cimotie), înzestrat cu geniul bufonadei şi o vis comica de netăgăduit, extravagant şi poliglot (în felul marelui Hasdeu) şi, mai presus de toate, patafizician (discipol, aşadar, al celui care, murind, va fi cerut nu un „curé“, ci un „cure-dent“!) – nimic, totuşi, mai incompatibil cu Luca Piţu decît necrologul sau „l’oraison funèbre“ (într-un sens laic, iar nu unul religios). Incapabil, deci, de amîndouă şi amintindu-mi că, acum o vreme, am elogiat, pe blogul lui Dorin (alt, ca şi Luca, „fiu al lor“!), omul de impecabilă ţinută morală şi de mare caracter care a fost ilustrul cajvanian – nu-mi rămîne decît să transcriu, cu […]
Păcat că omagiile aduse, postum, lui Luca Piţu s-au oprit la primele două postări: a dnei/dşoarei Cristina, a dlui Vlad Negru.
Autorul a încercat să-i mai îmbie pe unii şi pe alţii să-şi amintească de Luca sau să-şi exprime opinia în legătură cu cărţile lui Piţu, dar nu a reuşit.
Luca Piţu pare un scriitor deja uitat.
Deunăzi, un comentator (nu mai ştiu care) al acestei (sau al altei?) publicaţii constata că, dispărut în 14 iunie, Luca ar fi… „emulat” cu Eminescu.
Or, nu doar că ziua morţii acestuia e 15 iunie, dar şi data lui de naştere, 15 ianuarie, e, cu o diferenţă de o zi, aceeaşi cu a (tot bucovinean) celui dintâi. Luca se născuse în 14 ianuarie…
Stimate domnule Vlad Negru, am ignorat nu numai crâncena lui boală, dar şi că ar fi fost bolnav, – în ciuda unor convorbiri prin telefon îndeajuns de numeroase, ca şi a cărţilor pe care, cu envoi-uri plurilingve, docte şi humoristice, mi le-a dăruit până mai ieri…
Este adevărat că şi discreţia-i (care e o formă de nobleţe) va fi fost una fără capăt (altul decât în moartea însăşi).
Vă mulţumesc; ba chiar mă bucur (deşi contextul nu o prea permite) dacă precarele-mi cuvinte vă vor fi trezit un dor de Luca Piţu…
A murit rapus de o boala necrutatoare, scleroza in placi, care macina toti muschii, nu mai poti merge, nu te mai poti misca, nu mai poti mesteca, nu mai poti inghiti, nu mai poti pune mana pe creion sau pe tastatura sa scrii.
Luminoasa evocare a domnului Serban Foarta ni-l readuce in fata pe acel Luca Pitu care a rezistat presiunilor Securitatii si Partidului Communist, acel Luca Pitu inzestrat si harazit cu talent pentru a trata cu ironie si cele mai crunte vremuri sau situatii.
Multumesc domnului Serban Foarta pentru faptul ca ne-a facut atenti la diminetile noastre, care vor tot veni, in timp ce pentru Luca Pitu ele se opresc duminica, 14 iunie.
Spre deosebire de multi compatrioti care se exprima doar kilometric, cu multe, lungi si lungite fraze, Serban Foarta are puterea sa spuna chestiuni esentiale in putine cuvinte.
Evocarea facuta lui Luca Pitu este admirabila. L-am citit prea putin pe Luca Pitu dar acum, impulsionat de Serban Foarta, am sa-i caut cartile si am sa le citesc.
Despre „demnitatea si onoarea” noastra in fata securistilor, in fata Autoritatii in general, mai bine sa nu vorbim… sa-l citim pe Luca Pitu si sa ne imaginam cum era sa vorbesti de la Iasi la Munchen, in 1989, invocand „sinecdoca” – adica partea care se substituie intregului, adica falsa unanimitate care il tot realegea pe Nicolae Ceausescu la Congresele X, XI, XII, XIII, XIV…