TEATRU. Reactor și Reciproca. Alternativele programatice, etic-estetice

Undeva, cam pe la începutul mileniului, noţiunea de „teatru alternativ“ părea că s-a uzat chiar înainte de a-și fi găsit în mod judicios genul proxim și diferenţa specifică. Acoperise, pînă atunci, aproape tot ceea ce nu era produs înăuntrul instituţiei de spectacol subvenţionate, ba și, pe alocuri, unele dintre producţiile din sistem, dimensiunea estetică jucînd, adesea, un rol mai degrabă decorativ. O asemenea lărgime de semnificaţie, ca o ceaţă în extensie, părea să nu mai definească, de fapt, mare lucru. Într-un soi de reflex dialectic mai degrabă subconștient, conceptul de teatru „independent“ a părut, peste un deceniu, să fi luat locul „alternativei“ în discursurile și dezbaterile teatrale. Cum însă și el a ajuns, prin complexa devenire a sistemelor de producţie teatrală la nivel naţional, să-și sară peste umbră, împingînd dimensiunea estetică undeva către margine, iată că și „independenţa“ dă semne (premature, dar vizibile) de uzură. Pe de altă parte, însă, e limpede faptul că, în ultimii zece ani, în artele performative românești – înţelese într-un sens mai larg decît cel al teatrului tradiţional, „de dramă“ – s-au coagulat, cu din ce în ce mai mare pregnanţă, mai multe echipe, atît în Capitală, cît și în alte orașe ale ţării, cu […]