Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Un fenomenolog involuntar. Din nou despre cazul Alexandru Dragomir
- 17-07-2015
- Nr. 781
-
Observator Cultural
- FILOZOFIE
- 1 Comentarii
De curînd, a avut loc la Budapesta, sub titlul Horizons Beyond Borders, un congres internaţional dedicat fenomenologiei în Europa Centrală şi de Est. S-au discutat figurile marcante, tendinţele specifice şi felurite istorii ale receptării fenomenologiei în blocul estic. Ca atare, evenimentul a fost un bun prilej pentru a repune în discuţie cazul cu totul particular al „fenomenologului“ Alexandru Dragomir. 1. Ideea că numele lui Alexandru Dragomir era cu totul necunoscut în România la moartea sa, în 2002, este fără îndoială o exagerare. Căci, deşi Dragomir nu a mai publicat într-adevăr nimic de la întoarcerea sa forţată din Freiburg, unde începuse în anii 1940 o teză de doctorat la Heidegger, el dobîndise totuşi în ultimii ani de viaţă, îndeosebi din auzite, o reputaţie considerabilă. Aceasta se datora întîi de toate faptului că o mare parte din elita culturală românească a anilor 1980 şi 1990 se găsea în legături personale cu el, ducîndu-i totodată şi în mod public, mai mult sau mai puţin aluziv, vestea. Astfel, chiar Constantin Noica făcea, în prefaţa sa la cea dintîi traducere publicată în română a lui Heidegger – o colecţie a eseurilor sale despre artă, apărută sub titlul Originea operei de artă, ce a atins […]
A fost sau nu Alexandru Dragomir „fenomenolog“? E o întrebare la care mai degrabă specialiștii par să fie cei dintâi îndreptățiți să răspundă – fiindcă este vorba de o chestiune care îi privește în primul rând pe ei. Să nu le luăm acest drept! De aceea mă și miră un pic faptul că pe marginea acestei nedumeriri nu s-a scris mai degrabă un articol de specialitate într-o revistă de prestigiu, ci un text (binevenit) publicat într-o revistă culturală, frecventată de publicul intelectual larg, care s-ar putea să nu fie la fel de interesat de distincțiile, clarificările, corecțiile și micile dezbateri în jurul vreunei titulaturi sau alta din cuprinsul unei discipline. Dar, totodată, e adevărat că opera lui Alexandru Dragomir a fost prezentată publicului larg sub titulatura de „fenomenologie“, iar asta dă oarecare relevanță dezbaterii. O dezbatere care, de altfel, nu începe abia acum, ci o aflăm deja aprinsă în pasionanta carte Întâlnire în jurul unei palme Zen (editată de Gabriel Liiceanu și Gabriel Cercel, Humanitas, 2011).
Dar textul de față aduce câteva elemente noi: ideea că Dragomir a fost prezentat, o dată cu publicarea volumelor sale, într-o lumină neadecvată, de vreme ce eticheta de fenomenolog nu i s-ar potrivi. Așa să fie?
Am câteva obiecții: nu explicita „adeziune la fenomenologie” a lui Dragomir trebuie să conteze în ultimă instanță, de vreme ce acesta, făcând o filozofare de tip privat, nu era interesat să sublinieze în opera sa apartenența la un curent de gândire contemporan. La fel, nici faptul că l-a audiat pe Heidegger la începutul anilor ᾽40, când acesta renunțase să se numească pe sine fenomenolog, nu este definitoriu, deoarece știm bine că profesorul freiburghez – cum mărturisește mai târziu – renunțase la titulatura respectivă tocmai pentru a face și mai abitir… fenomenologie. În opera sa târzie, Heidegger se recunoaște pe sine ca aparținând acestui orientări de gândire, pe toată întinderea carierei sale. În textul autobiografic intitulat tocmai Drumul meu în fenomenologie, scris și publicat în anii ᾽60 (!), el vorbește, chiar la sfârșit, despre faptul că nu s-a cramponat de acest cuvânt și că el poate foarte bine „să dispară ca denumire“, lucru care nu împiedică defel această manieră de problematizare să supraviețuiască sub alte forme. (cf. volumul Despre miza gândirii, Humanitas, 2007, p. p. 150) Pe de altă parte, editorul cel mai important al lui Heidegger, Friedrich Wilhelm von Herrmann, subliniază adesea în postfețele sale la diferitele volume „dimensiunea fenomenologică“ a gândirii heideggeriene târzii, tocmai fiindcă ea nu este din prima clipă vizibilă sau poate fi la o adică tăgăduită, dacă punem în joc o înțelegere prea îngustă a termenului. Lipsa conceptului de „intenționalitate“ în cea mai mare parte a operei lui Heidegger nu face pe nimeni din comunitatea științifică să considere că acesta n-ar fi fenomenolog. De ce s-ar potrivi atunci acest argument în cazul lui Dragomir?
De aceea cred că este totuși corectă atribuirea etichetei acesteia lui Dragomir, nu numai fiindcă a studiat la Freiburg cu M. H., ci fiindcă notațiile sale vădesc din plin caracterul de „observație fenomenologică“. Numai și dacă privim cuprinsul unui volum al său (Cinci plecări din prezent, de pildă), ne dăm seama că Dragomir își îndreaptă meditația nu asupra temelor clasice ale filozofiei, ci asupra fenomenelor celor mai familiare, de la nivelul cotidianului, cărora acest curent de gândire le-a acordat întotdeauna importanță. Paginile despre ”Trezitul dimineața” sau despre ”Cunoașterea ca piedică a trăirii vieții“ trădează preocupări strict îndreptate în această direcție. Mai mult, s-ar putea spune că Dragomir recuperează ceva din nemijlocirea și ingenuitatea „vederii fenomenologice“ și a fenomenologiei, că o ”reinventează“ în coordonate proprii, așa cum știm că s-a întâmplat de atâtea ori cu ea, dacă avem în vedere autorii cei mai importanți.
Pe de altă parte, fenomenologia nu e înțeleasă de Gabriel Liiceanu nicidecum într-un mod „vag“, ci într-un sens ceva mai larg și mai articulat totodată, atunci când o cuplează cu personalitatea lui Dragomir. Desigur, există și o înțelegere restrânsă a titulaturilor de „fenomenologie“ și „fenomenolog“, dar asta nu înseamnă nici pe departe că nu poate coexista împreună cu ea o înțelegere mai largă, la fel de legitimă, fără a fi în nici un fel deformatoare. M-am amuzat uneori să aud printre fenomenologii români expresia „fenomenologie pură și dură“, de parcă această manieră de a filozofa e pusă în aplicare doar în interiorul unei rezervații (din care Alexandru Dragomir, aflăm, nu face parte). Ce „încremenire în proiect“! Nu, nicidecum, fenomenologia în sens larg e cea pe care Heidegger o vedea pusă la lucru sub diferite forme, era deci productivă, se putea răsfrânge în mai multe tipuri de preocupări filozofice, fără să pivoteze în jurul unei titulaturi aureolate.
Ca o concluzie: Christian Ferencz-Flatz rostește cuvântul „fenomenologie“ cu intonația și înțelesul lui Husserl, pe când Gabriel Liiceanu, atunci când îl așează pe Dragomir în tagma fenomenologilor, pleacă de la o înțelegere heideggeriană a termenului. Lucru absolut legitim și corect, de vreme ce deprinderile dragomiriene de gândire – putem presupune, dar și vedem asta – s-au format sub influența directă a lui Heidegger.