Întinderea albastră, nesfîrşită de apă

De fiecare dată cînd aud pescăruşii, din biroul meu aflat aproape de staţia de metrou Izvor, mi se face dor de mare. Visez cum las totul baltă şi pornesc spre mare, pe autostrada liberă, în timp ce soarele apune ca într-un film american. Simt deja mirosul de sare, aud valurile undeva în depărtare, în stînga văd întinderea albastră, nesfîrşită de apă. În liceu, vacanţele la mare însemnau un cort, o gaşcă de fete, o chitară, discoteci, nisip în păr, dormit la soare, lacrimi pe peronul gării la plecare. Ani mai tîrziu, după ce s-a născut fetiţa mea, vacanţele la mare nu şi-au pierdut farmecul: acum aveam o fetiţă cuminte, care se juca netulburată în nisip sau se bălăcea cu orele.   O fetiţă bronzată căreia îi spuneam, ca s-o liniştesc, că vîntul ne luase mingea şi o dusese departe, pe mare, că acum cu mingea ei se joacă sirenele. Îmi amintesc că, într-una dintre vacanţele la mare, am fost invitată să scriu primul text despre fetiţa mea în Dilemateca. Era o anchetă despre copiii scriitorilor. Întîrziasem cu textul, aşa că m-am trezit la cinci dimineaţa, hotărîtă să-l scriu. Dimineaţa aceea, liniştea, zgomotul înăbuşit al valurilor, fetiţa mea dormind şi eu […]