Apostatul recent
Horia-Roman PATAPIEVICI - Partea nevăzută decide totul
- 18-09-2015
- Nr. 790
-
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
- Eseistică
- 1 Comentarii
Într-o societate care a găsit, mai ales după 1989, ca fiind extrem de comod să se instaleze într-o cultură a discursurilor paralele, nişte paralele ce se ating doar în polemici injurioase, lipsite de argumente, Horia-Roman Patapievici a adus încă de la început noutatea culturii abordate ca schimb de întrebări. Idioţenia goanei după concluzii (frumos şi tăios enunţate de Flaubert în scrisoarea către bunul prieten Louis Bouilhet din septembrie 1850) enunţate de la înălţimea propriei funcţii care te justifică uman, autosuficienţa ca boală naţională au fost táre atacate de eseistul român încă de la primele articole publicate. Rezultatul a fost cel previzibil: o interpretare literală a eseurilor, o abordare muncitorească a metaforei, cît şi o ură nemascată venind din partea inchizitorilor anonimi (şi mai puţin anonimi). O altă cauză a acestei suflecări stahanoviste de mîneci şi a deversării de lături în capul său vine şi din altă idee primită de-a gata a culturii mioritice, anume că dreptul la opinie într-un anumit domeniu ţi-l dă doar specializarea. S-a ajuns astfel ca, în ciuda exemplelor pe care le oferă istoria culturii, să nu fie luate în serios contribuţiile eseistice ale stranierilor, din simplul motiv că nu au bifat un postdoc despre viaţa şi […]
Apostazia nu este doar a ,,omului recent”, ci a întregii modernități, iar fundătura actuală era previzibilă. Nimic din secolul al XXI-lea nu ar trebui să mai mire, câtă vreme nu uităm ororile războaielor mondiale și ale totalitarismelor din secolul anterior, manifestate în cultivata și civilizata Europă. Nu trebuie să fii neapărat pesimist sau sceptic ca să vezi că minciuna este structură și funcție a existenței omenești. Cu cât s-au iluzionat unii, de-a lungul istoriei, în legătură cu binefacerile progresului, ale evoluției, ale rațiunii atotbiruitoare, cu atât de crunte au fost dezamăgirile și disperările ulterioare, când minciuna nu a mai putut ascunde adevărul teribil al egoismului. Reducționismul financiar al lumii de azi delegitimează toate valorile, instituind supremația nimicului. Nu doar că nu se învață din istorie, la scara umanității, dar sentimentul tot mai pregnant pe care îl trăiești, meditând la zbuciumul uman, este acela că ereditatea negativă acumulată crește exponențial revărsarea de irațional. Regnul uman oferă, în cele din urmă, un spectacol geologic.