TEATRU. Cînd e bine, deși nu e. Cu Afrim
- 02-10-2015
- Nr. 792
-
Iulia POPOVICI
- Arte
- 0 Comentarii
Indiferent de natura textelor de la care pornesc spectacolele lui (dramatizări, devised/colective – născute din improvizaţii şi biografia actorilor, clasice, „relativ“ realiste, poetice sau experimentale la nivelul limbajului), Radu Afrim îşi face o profesiune de credinţă din provocarea convenţiilor dominante în teatrul românesc, cele ale teatrului modern în general. Iar asta îl distinge şi de regizorii europeni cu care e uneori comparat şi cu care, da, se înrudeşte la nivelul unor preferinţe tematice, al dimensiunii vizuale a montărilor etc. Ca spectatori de teatru modern de influenţă realistă şi cu vocaţie hermeneutică, sîntem în mod obişnuit chemaţi să decodăm reţeaua de semne şi simboluri teatrale pentru a înţelege de la motivaţiile personajelor la metaforele regizorale, dresaţi fiind în spiritul ideii că orice există pe scenă e acolo dintr-un motiv de dramaturgie a spectacolului şi are o semnificaţie ce se cere înţeleasă pentru a avea acces la întreg. Ca spectatori de Afrim, sîntem, în schimb, chemaţi să acceptăm un anume fel de gratuit – „decodabil“, dar care nu aspiră să contribuie la logica interioară, convenţională a lumii autosuficiente de pe scenă. Adeseori, sînt comentarii mai mult sau mai puţin directe ori subtile la canon şi înseşi marotele teatrului-ca-hermeneutică-şi-convenţie (ca faimosul pişat în […]