Corul Armatei Roşii, o instituţie culturală

Într-o iarnă, la Hanovra, am văzut şi ascultat, în plină stradă, un grup de şapte solişti ruşi, de vîrste diferite, purtînd uniforme militare şi nelipsitele căciuli de astrahan şi caschete pe care se distingea o heraldică tipic cazonă. Erau acompaniaţi de un singur instrumentist, care şerpuia melancolico armonică tradiţională. Acum, nu ştiu dacă veştmintele ostăşeşti reprezentau doar un deghizament epigonic, menit să împrumute aluziv ceva din capitalul de imagine al Corului Armatei Roşii, sau dacă muzicienii fuseseră într-adevăr cadre militare. Numeroşi trecători se opriseră să asiste la acel recital. Un moment plăcut, răsplătit de auditoriu prin aplauze şi, evident, mici sume de bani. Ţin minte că m-a impresionat expresia solemnă acîntăreţilor. De obicei, cînd cineva lasă nişte mărunţiş muzicienilor „bulevardieri“, aceştia se înclină respectuos sau zîmbesc cu gratitudine. Soliştii ruşi parcă ignorau asemenea amabilităţi, păstrînd o impenetrabilă şi glacială demnitate artistică.  La începutul toamnei, am zărit în Bucureşti un afiş care vestea două concerte ale Corului Armatei Roşii. Şi, amintindu-mi de sobrii muzicanţi din Hanovra care imitau, prin ţinută, acest brand, pentru că Red Army Choir este un brand mondial, eram curios să aud corul rusesc faimos în toată lumea, întemeiat în 1939. Iniţial, trebuia să fie un singur spectacol […]