PANOPTICUM. Canonul prezentului
- 09-10-2015
- Nr. 793
-
Cristian FULAŞ
- Rubrici
- 2 Comentarii
Conceptul de canon nu e nou. Ba chiar, după părerea unora, a devenit inactual. Cum aidoma a devenit teoria literară şi, undeva în limitele ne – scrise (din teamă de ridicol, probabil), au devenit nume ca Genette, Lintvelt, Todorov, Blanchot, Bachelard, alţii şi alţii. Nu mai e cool să discutăm despre lucrurile acestea, sînt vechi şi depăşite (de cine?), s-au estompat, pare-se, în negura unor vremuri pe care le amintim în aceeaşi linie cu preistoria. Am devenit post-umanişti după ce fusesem post-structuralişti, post-moderni, post-orice. Ideea de bază, la limita teoriei, este că teoria nu e necesară şi putem, desigur, sub-vieţui fără ea. Scriu aceste lucruri pentru a pune în discuţie un subiect despre care se tace cu o oarecare înverşunare, unul dintre acele lucruri care, pentru că nu au ajuns niciodată reale, nu mai sînt nici măcar dezirabile. Anume, din cîte pricep privind din lateral literatura şi lumea literară actuale, asumîndu-mi rolul (destul de) privilegiat al observatorului, lipsa unui curent sau al unor curente estetice. Deşi analizele critice nu aş zice că lipsesc, ceea ce pare să lipsească în peisajul actual al culturii e o estetică. La fel, curentele estetice. În sensul clasic al cuvîntului. Şi mai grav mi se […]
„Canonul” prezentului nu mai este un „canon”. Conceptul lui Bloom are un sens prea restrâns pentru a se aplica unei discuții în sincronie. Ar trebui aplicat aici nu un concept (care se vrea a fi) de teorie estetică, ci un sens al socioeconomiei literare. „Canonul” acesta la care te referi e doar o extensie și o lărgire a ceva ce exista deja în sânul câmpului literar (de la conturarea autonomiei sale încoace).
Postmodernitatea a adus cu sine o schimbare atât a conceptului de canon, cât și a modului în care acesta se constituie. Canonul clasic și canonul modern se revendicau de la o implicită excelență a spiritului, propus/-ă și presupus/-ă drept motor al umanității. În postmodernitate, așa cum bine se arată în text, imaginea publică decide. Prin urmare, nu atât idei, nu atât forme, cât capricii financiar-mediatic-politice. Teoria și critica artei devin retorici ale marketing-ului cultural, iar acesta din urmă – un aspect îngrijit al divertismentului. Ceea ce odinioară însemna criză de conștiință, dezbateri etice, metafizice sugerate sau explicit formulate în creațiile artistice devine astăzi bizarerie și exotism, în crepusculul mental și autismul tehnologic ce ne caracterizează. Nu în ultimul rând, percepția și trăirea efectivă a timpului s-au modificat radical, cu efecte și în planul canonului. Altminteri, totul este ok, ,,în cea mai bună dintre lumile posibile”…