DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. De ce tac politicienii români, iar cînd vorbesc, de ce mai bine ar tăcea

„Oamenii îşi (îmi) povestesc suferinţele, care sînt extrase parcă din Dostoievski. Dar marea întrebare care mă preocupă este: de ce nu îşi convertesc suferinţa în libertate?“, am auzit-o spunînd recent, în cadrul uneia dintre ultimele emisiuni despre cărţi existente, încă, pe un post al serviciului public de televiziune din Franţa, La Grande librairie, pe laureata Premiului Nobel 2015, scriitoarea bielorusă Svetlana Alexievici. Într-adevăr, de ce? Unde este blocajul? De acest blocaj? Unde se instalează (este deja instalată) cenzura, cezura care împiedică parcursul firesc, trecerea naturală, logică, de la suferinţă la (dorinţa) de libertate? De ce, altfel spus, nu ne eliberează suferinţa? Adică de ce (pare că) suferim degeaba? De ce rămînem (locului) în suferinţă ca într-o casă, ca într-o patrie – ca într-o viaţă? Pe cît de naturală, pe atît de ne-naturală pare, totuşi, întrebarea Svetlanei Alexievici. Mirarea ei, deşi logică, pare mai degrabă retorică. Nu constituie regula, ci excepţia ca oamenii să nu îşi convertească suferinţele în libertate. Altfel spus, suferinţa nu se transformă singură, de la sine, în libertate: suferinţa nu eliberează, suferinţa nu este o garanţie de libertate, faptul că suferim nu naşte în noi, pare-se, de la sine dorinţa de libertate, gestul eliberării. Întrebarea scriitoarei bieloruse […]