Romanul cu teză şi bolile copilăriei

Cel mai recent roman al lui Dan Stanca,Ghetsimani ’51, apare împreună cu o Addenda de aproximativ 60 de pagini – conţinînd un amplu interviu („Am făcut literatură ştiind că pierd…“) acordat de autor unui mai tînăr aspirant la „gloria“ literelor, Constantin Piştea (care a crezut necesar să plaseze în carte şi propria-i notă biobibliografică, de unde înţelegem că e ofiţer şi jurnalist, că scrie pentru Observatorul militar şi a publicat o carte cu titlul Pe cînd statuia era om. O biografie a generalului Nicolae Uscoi…), precum şi un capitol de minimale referinţe critice selectate – de acelaşi Constantin Piştea – din cîţiva comentatori care s-au pronunţat, în timp, (ultra) laudativ asupra prozei lui Dan Stanca: Alex. Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Tudorel Urian, Radu Voinescu, Nicoleta Sălcudeanu, Daniel Cristea-Enache, Cristian Bădiliţă, Radu Paraschivescu şi Elisabeta Lăsconi. M-am gîndit deseori, în treacăt fie zis, cîţi dintre literaţii noştri – fie dintre cei prestigioşi, fie abia în curs de afirmare – ar avea atîta simţ al umorului încît să-şi calce pe orgoliu şi să includă într-un tabel al receptării inclusiv referinţele nefavorabile… Oricum, nu e cazul aici. Pe de altă parte, cînd deplîngi faptul că nu eşti receptat cum s-ar cuveni, […]