INTERSECŢII. Poetul şi identitatea (2): Fondane-Fundoianu la Paris

B.Fundoianu a fost un poet modernist care, în perioada sa românească, s-a încadrat într-un curent pornit de la Macedonski – cu toate că acesta nu-i plăcea de loc! –, continuat (şi mai apoi deviat) de Arghezi şi Bacovia, de Ion Pillat şi de Minulescu. Considerat, alături de Blaga, şi unul dintre primii expresionişti români, poetul a continuat, după o „criză“ care s-a prelungit vreme de vreo cinci ani, să scrie o poezie cu nuanţe expresioniste şi în limba franceză. La sfîrşitul anilor ’20 ai secolului trecut, Fundoianu (devenit acum Fondane) s-a apropiat de Şestov şi, „ca să-i facă plăcere“ – după propria sa mărturisire–, a devenit… filozof. „Existenţialismul“ lui s-a manifestat atît în eseurile sale filozofice (La Conscience malheureuse, Le Lundi existentiel et le dimanche de l’histoire), cît şi în critica sa literară (de la Rimbaud le voyou la Baudelaire et l’experience du gouffre, publicată postum, în 1947). „Fondane, ca şi maestrul său Şestov, au fost existenţialişti religioşi“, observa Jacques Maritain, într-o cărţulie despre existenţialism, scrisă imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Maritain poate se înşela, însă, în orice caz, un lucru este fără îndoială adevărat, dacă e să vorbim despre aspectul religios al gîndirii poetului-filozof: Fundoianu-Fondane, în anii […]