Excelenţă, discreţie, distincţie

Primesc pe messanger o veste care mă îngheaţă: pe 13 decembrie 2015, Florin Manolescu, unul dintre cei mai valo­roşi critici universitari şi istorici literari români postbelici, a rămas doar în scrierile sale şi în memoria celor care l-au cunoscut şi iubit. Pe 11 ianuarie ar fi împlinit abia 73 de ani. Mă gîndesc, cu o strîngere de inimă, la Ion Manolescu, unicul său fiu. Postez la repezeală ceva pe Facebook şi, la solicitarea Observa­torului cultural, încerc să-mi adun gîndurile pentru un medalion. Nu mi-a fost profesor (deşi tare mi-aş fi dorit…), nici măcar nu l-am cunoscut per­sonal: nu ştiu dacă am vorbit de cîteva ori, în treacăt. Dar a fost, în ultimii 20 de ani, o prezenţă care n-avea nevoie de luminile ram­pei pentru a fi unanim respectată şi pre­ţuită. Avea stofa unui gentleman au­tentic, atît în scris, cît şi în ţinută, în umorul bri­tanic, în fizionomia distinsă, inteligentă şi deschisă, de o mobilitate tinerească. Eru­dit riguros şi subtil, a fost un profesionist open mind, capabil – ca foarte puţini alţii – să unifice, la nivel înalt, critica, istoria şi teoria literară. A publicat relativ puţine cărţi – dar ce cărţi! Fiecare e, în zona ei, un reper. Abordînd un […]