Soarta schimbătoare a unui scriitor din Levant

Prin atitudinea sa, mai generală, de revoltat împotriva convenţiilor, implicit împotriva celor literare, Panait Istrati este, în epoca interbelică, şi în literatura română mai mult decît în cea franceză, un marginal. Preţuit de puţini prieteni literari, în special de aceia din cercul Vieţii româneşti şi, în genere, din zona social-democrată. Un marginal al literaturii române, un „caz“, un autor greu de încadrat, de anexat unei direcţii rămîne, de altfel, Istrati, pînă azi. Prejudecata călinesciană potrivit căreia, nescriind în limba română, Istrati nu e un autor român – locul lui fiind în literatura franceză, dar chiar şi acolo, tot undeva la margine… – e îmbrăţişată de unii şi în epoca noastră, în pofida fapului că, între timp, perspectiva asupra apartenenţei sau a nonapartenenţei lingvistice a unui scriitor la o literatură a suferit importante nuanţări. Din acest punct de vedere, marginalitatea lingvistică a lui Istrati basculează primejdios spre excluziune – şi termenul nu e deloc excesiv în acest context. Istoriile literaturii române, mai vechi sau mai noi, de la Călinescu încoace, nu-i dau acestui autor drept de cetate în literatura noastră, de la motivaţia lingvistică trecîndu-se uneori insidios, şi totodată sofistic, la una axiologică. Ambele ascund, de fapt, în anumite contexte, neformulată […]