Că stăm prost la capitolul criticii literare dedicate literaturii universale, asta nu e o noutate. Numele care ne vin în minte din prima sînt în mare chiar cam toate cele care s-au aplecat (pentru a oferi o viziune nouă sau doar personală asupra textelor) asupra literaturii universale: Călinescu, Vianu, Streinu, Dinu Pillat, Lucian Raicu, Nicolae Balotă sau Edgar Papu, Cornel Mihai Ionescu. Se observă cu uşurinţă că bilanţul se cam opreşte înainte de ’89. După, jalea creşte, teritoriul respectiv ajungînd în prezent a wasteland, teritoriu al nimănui abandonat bandelor de amatori care-şi caută atît de dorita „empatizare“ şi vorbesc despre „construcţia solidă“ a romanelor traduse pe o piaţă editorială destul de concurenţială. Situaţia este cu atît mai paradoxală cu cît aceeaşi piaţă a asistat în ultimii ani la apariţia unor lucrări de critică aparţinînd tinerilor cercetători ce pot face faţă cu uşurinţă oricărei „lumi“ literare: foarte puţine, însă, dedicate zonei pe care o numim literatură universală sau generală. În continuare, foarte bune cărţile lui Mircea Mihăieş dedicate lui Cohen sau Faulkner (se zvonesc lucruri despre iminenta apariţie a „unui Joyce“ monumental din partea aceluiaşi autor) sau încercări, mai curînd temerare decît reuşite, precum cea a lui Gheorghe Mocuţa, dedicată lui Salinger. Îndrăznesc să adaug aici şi volumul meu de eseuri de acum trei ani, EnterGhost, care a avut parte de o cronică şi de cîteva minute de emisie din partea lui Costi Rogozanu, care o caracteriza drept o culegere de eseuri despre marii clasici, netrecînd criticul marxist de jumătatea cărţii, probabil, jumătate după care eroii eseurilor se numeau Nabokov, Hemingway ori Franzen. Studiul dedicat unor subiecte de literatură universală nu prea interesează, poate pentru că nu contează în lupta pentru ierarhizare a criticilor. Passons…
Tocmai spaţiul acesta dezolant face ca o apariţie precum aceea semnată de Elisabeta Lăsconi, Cărţi pereche în literatura română şi universală, să fie una cu totul şi cu totul deosebită. În primul rînd, pentru că vine în completarea şi finisarea unei „obsesii“ de-ale autoarei (aceea a dublului livresc), obsesie pe care a exorcizat-o de-a lungul timpului în Adevărul literar şi artistic, România Literară sau Viaţa Românească. Căutarea temelor, motivelor, ideilor comune în cărţi care, aparent, nu au nimic în comun este o aplicaţie comparatistă comună, pe care însă autoarea noastră o insolitează tocmai prin faptul că forţează limitele temporale şi spaţiale, astfel încît temele sau motivele comune identificate în cele două cărţi-pereche vin adesea să îndeplinească rolul de gaură neagră ce anulează incompatibilităţi absolute. De altfel, chiar eseul care deschide cartea este o asemenea mini-aplicaţie: „un lector cuminte poate citi mai întîi Odiseea homerică şi apoi Ulysses de James Joyce, poate parcurge opera lui Voltaire, apoi romanele sau proza scurtă ale lui Michel Tournier, poate străbate cărţile surorilor Brontë şi apoi ale Virginiei Woolf. Dar altul poate face de-a-ndoaselea: citeşte mai întîi micile romane ale japonezului Yasunari Kawabata, cel născut în 1899 şi laureat al Nobelului în 1968, şi abia apoi romanul Genji al doamnei Murasaki sau Însemnări de căpătîi de Sei Şonagon, scrise la începutul secolului al XI-lea, la curtea împăratului Japoniei; îl desfată întîi minunatele Povestiri Orientale ale lui Marguerite Yourcenar şi abia apoi caută legendele sau cărţile pe care scriitoarea franceză le-a reluat sau stilizat“.
Acesta este şi drumul ales de autoarea noastră, care caută în principal corespondenţe între o naraţiune din literatura română şi una din literatura universală, eseurile respective, 40 la număr, fiind, ca să folosim termenii criticului, nişte „fantezii comparatiste“, nişte jocuri care au însă întotdeauna o bază textuală. Şi de multe ori prin chiar această componentă fantezistă atrag aceste jocuri textuale: de exemplu, bănuiesc că nu mulţi dintre cititorii acestei cronici ar îndrăzni să traseze serios o paralelă între Sărmanul Dionis eminescian şi o povestire de-ale lui Cortázar… sau între Alexandru Lăpuşneanul al lui Negruzzi şi o povestire borgesiană din Istoria Universală a Infamiei. Ei bine, Elisabeta Lăsconi o face, iar evoluţia aceasta la paralele nu lasă nici o secundă senzaţia că ar fi exagerată. Comparaţia ei pleacă mai mereu de la general spre particular, de la o mare temă comună spre mici motive comune identificabile în cele două naraţiuni. Trebuie înţeles faptul că metoda criticului nu ţine de comparatismul riguros, de teoria influenţelor sau de afinităţi ci, în general, de o mare capacitate (ludică) de a identifica elemente comune în naraţiuni cît mai incompatibile: de exemplu, în cazul Alexandru Lăpuşneanul – Necuviinciosul maestru de ceremonii Kotsukeno Suke, elementul comun este cel numerologic, în ambele fiind vorba despre uciderea a 47 de boieri, respectiv de sinuciderea ritualică a 47 de samurai. În cazul Sărmanul Dionis – Noaptea, cu faţa spre cer (şi una dintre povestirile mele preferate din opera lui Cortázar) se pleacă de la alternarea comună a planurilor oniric/real, alternare ce se accelerează pînă la a deveni o mişcare continuă, care anulează diferenţele dintre planuri. Aici, elementul care ar putea justifica o reală apropiere (pentru că autoarea îşi asigură întotdeauna spatele, oricît de fantezistă ar fi comparaţia) este pasiunea ambilor autori pentru E.A. Poe.
Extrem de interesantă mi s-a părut cea de-a patra parte, dedicată integral lui Mircea Eliade, prozator care a străbătut atît interbelicul, cît şi perioada postbelică, şi pe care autoarea îl pune în faţa unor oglinzi în mod aparent total diferite: Matreyi vs K. Arta Iubirii (Hong Ying); Nuntă în cer vs Lumînările ard pînă la capăt, celebrul (şi superbul) roman al lui Sandor Marai; Domnişoara Christina vs. Măştile (Fumiko Enchi); La Ţigănci vs Manazuru (Hiromi Kawakami); Secretul Doctorului Honigberger vs Scara lui Iacob (Tasos Roussos); Pe Strada Mîntuleasa vs. Cromozomul Calcutta (Amitav Ghosh); Jurnal vs Pagini din Kirchhorst (Ernst Junger). Este, de altfel, capitolul care dezvăluie o altă finalitate a acestei culegeri de eseuri: aceea de a combate complexul de inferioritate pe care literatura română îl poartă în genele sale. Şi de a completa portretul autoarei acestei cărţi, deopotrivă pasionată de literatura română şi o cititoare avidă a literaturii universale. În spatele acestor eseuri stă o dragoste pentru cărţi pe care eu cel puţin n-o prea văd în zona mizelor mari şi grele ale criticii literare actuale: nici măcar în forme disimulate.