Despre Marius Ianuş şi Daniel Cristea-Enache

Campania pe care Daniel Cristea-Enache o duce în ultima vreme, prin toate mediile disponibile, împotriva asocierii mele – ca prefaţator – cu recentul volum-antologie al „postumelor“ lui Marius Ianuş (Jos masca, Marius Ianuş! Cele mai reuşite versuri scrise de cel care a fost Marius Ianuş (1994-2014), Editura Garofina) a depăşit limita de toleranţă. Mai ales că în capcana ei riscă să cadă şi oameni respectabili, care nu cunosc datele problemei. Deşi am preferat să nu-i acord atenţie (lucru care-l va fi iritat suplimentar pe preopinent…), simt totuşi nevoia să intervin. Răspund, în fine, la provocări, cu precizarea că prezentul text nu îi e adresat lui Daniel Cristea-Enache, ci celor neimplicaţi direct în reglările sale de conturi.

În articolul „Mai presus de lege?“ din Adevărul, colegul meu îmi impută, pe lîngă supralicitarea antologiei, lipsa de reacţie în faţa unor poeme cu vădite nostalgii legionare, care-l plasează pe Ianuş în categoria poeţilor aflaţi „deasupra legii“. Curat omisiune de denunţ… Mărturisesc că nu m-am aşteptat la atîta rea-credinţă.

Nu sînt inchizitor al poeziei lui Ianuş

Toată lumea ştie că Ianuş a fost dintotdeauna un poet maudit, care a combinat iraţionalitatea cu histrionismul. Prin anii ’90, a intrat în vizorul forţelor de ordine, ca urmare a „denigrării“ României într-un cunoscut poem şi ca urmare a cunoscutului Manifest anarhist. Pe vremea aceea însă n-au existat critici care să stigmatizeze, politic, anarhismele lui poetice, extrem de violente. În pe drept elogiatul Ursul din containăr Ianuş se identifică, la un moment dat, cu „teroriştii“, altundeva scrie „în creierul meu gesticulează Ceauşescu“ iar într-un poem mai nou glosează despre „plînsul lui Breivik“.

Cu noua sa atitudine de gardian de la 1860, 1937 sau 1950, Daniel Cristea-Enache l-ar fi condamnat pe tînărul Geo Bogza pentru atac la adresa bunelor moravuri – de fapt, pentru bolşevism. Îmi pare rău, dar nu mă pot transforma în inchizitor al poeziei lui Ianuş, un tip dificil, cu psihologie borderline, pe care l-am preţuit mereu ca poet, nu ca anarhist şi cu atît mai puţin ca nostalgic al Legiunii. În discutarea poeziei sale, am preferat să adopt principiul „cele bune să se-adune, cele rele să se spele“ (indicînd, discret, care sînt „cele rele“).

Am acceptat să scriu prefaţa ştiind cine e autorul cărţii şi pentru a atrage atenţia că, în pofida derivelor sale de parcurs, el rămîne un liric adevărat şi important al generaţiei 2000; în opinia mea strict subiectivă, evident discutabilă – cel mai. Am ales, aşadar, să garantez pentru valoarea de ansamblu a poetului, fără să ignor eşecurile şi patinajele sale – l-am susţinut de altfel încă de pe vremea studenţiei, cînd era un poverist amărît şi singur, posedat de o credinţă mistică în poezie, scria caiete întregi cu versuri în franceză şi traducea din poeţi străini necunoscuţi mie.

Văd în existenţa lui zbuciumată o naraţiune biografică în care derivele, paranoia, puseurile extremiste sînt nişte rătăciri (dar şi nişte măşti) ale unui personaj pe cît de original, pe atît de chinuit, complet necreditabil politic. Păstrînd proporţiile şi schimbînd ce e de schimbat, dacă Ion Barbu mi-ar propune să scriu despre o antologie în care ar fi incluse şi cîteva din textele sale legionare, aş scrie cu aceleaşi delimitări şi acelaşi simţ al proporţiilor. Aşa-zisele poeme cu tentă social-politică ale lui Ianuş sînt, de fapt, fantasme compensatorii ale unor traume personale şi complexe de persecuţie. Dacă însă, în ce mă priveşte, am preferat să expediez ca pe nişte accidente regretabile cele cîteva poezii pueril pro-gardiste, scoţînd în evidenţă zecile de texte bune, foarte bune sau măcar autentic-emoţionante ale antologiei, Daniel Cristea-Enache le bagatelizează nepermis pe cele din urmă, citînd cvasiintegral doar textele „cu probleme“. Extinzîndu-le abuziv – şi vindicativ – asupra întregului volum, le face astfel o reclamă nemeritată (bad publicity is still publicity), victimizîndu-l gratuit pe autor.

„Măşti“ contextuale şi psihedelice

De fapt, Daniel Cristea-Enache – care a elogiat Manifest anarhist şi a scris entuziast despre primul volum „ortodoxist“ Refuz fularul alb!, culmea, cu mai multe piese „înverzite“ decît Jos masca…! – nu are doar o problemă cu Ianuş. Are şi o problemă cu mine, ca urmare (printre altele…) a poziţiilor mele critice faţă de Uniunea Scriitorilor pe care, de la o vreme, o reprezintă. Din păcate, în ultima vreme noul director de ima­gine al USR a arătat că nu serveşte literatura, ci se serveşte de ea în vederea unor ambiţii publice şi interese personale, luîndu-i la ţintă pe contestatarii protectorilor săi instituţionali.

Lipsit de autenticitatea unor convingeri, dar gata să le mimeze pe cele mai profitabile, s-a folosit şi se foloseşte de oameni cu autoritate culturală, sperînd că se va contamina de valoarea lor. Pe de altă parte, îşi stigmatizează contraopinenţii cu armele unei corectitudini politice prea grosiere şi ostentative ca să fie credibilă. Pe O. Nimigean, ostil actualei conduceri a USR, l-a acuzat nu demult de complicitate cu „antisemitul Goma“. Acum, crede că m-a agăţat pachet cu înverzitul Ianuş. Foarte bine.

Ţin să-i atrag însă, prieteneşte, atenţia că prefer să-mi exprim antilegionarismul polemizînd cu susţinătorii realmente periculoşi (şi insidioşi) ai ideilor acestuia, nu cu cele cîteva lamentouri lirice ale lui Ianuş şi cu turmentările sale din online. Pur şi simplu, nu l-am putut lua niciodată în serios, politic, pe Marius Ianuş. Atît ca anarhist prin structură, cît şi ca înverzit de conjunctură, el exprimă genuin o derivă existenţială care-l face să comită poezie mai bună sau mai proastă şi să se manifeste într-un mod ce solicită compasiune, nu represiune. Cele 4-5 poeme în care se manifestă o nostalgie faţă de „martirii“ legionari morţi în închisorile comuniste sînt nişte pastişe naive după Radu Gyr, rătăcite într-un total de aproape 100 de texte. N-am crezut de cuviinţă să le tratez ca pe articolele unui ideolog primejdios, ci ca pe nişte „măşti“ contextuale şi psihedelice, fără relevanţă estetică sau ideatică, cu următoarea delimitare consemnată în prefaţă: „Cum să-ţi explici antologarea unor texte aflate în afara poeticităţii actuale, «normate» de critici? Iar dacă e să rămînem nu numai «la nivelul ideilor», ci şi la nivel «estetic», ar fi fost de preferat includerea poemului Rusia, mama în detrimentul celor cîtorva poeme desprinse din «visele Căpitanului» (dar aici încep controversele politice)“. Prin urmare, nu le-am acordat credit. Dar să trecem…

Mai mult de jumătate din poemele antologiei (inclusiv unele religioase) au fost lăudate cu alte prilejuri de către D.C.-E. Poate că a uitat. Cele scrise de mine în textul însoţitor se află în schimb în consonanţă cu ceea ce scriam în 2011, în Bucureştiul cultural, despre volumul Refuz fularul alb! (Un Iov dostoievskian). Iar Jos masca… nu are, chiar cu derapajele semnalate, o agendă politică. Din nefericire, nici memoria propriilor evaluări, nici capacitatea de a-şi asuma şi argumenta eventualele reorientări, nu se numără printre punctele forte ale colegului meu: nu a devenit, oare, celebru pentru felul în care, după ce l-a „ras“ în repetate rînduri pe Nicolae Manolescu (căruia i-ar fi „căzut masca“), făcîndu-l să-l dea afară de la România literară, s-a întors spăşit la nici un an, pe post de watchdog? Nu ţinea el, în 2009, cuvîntări „eticiste“ în apărarea lui Paul Goma, aliindu-se cu toţi adversarii criticului în cauză pentru a-i bloca noua candidatură la şefia USR? Un Paul Goma care-şi vădise deja de ani buni atitudini de care azi D.C.-E. se prevalează pentru a-l stigmatiza pe „complicele“ O. Nimigean…

 În goană, pe un drum greşit

În ce priveşte „postfaţa neliterară“ a antologiei, sînt în dezacord cu multe enormităţi scrise acolo (printre consideraţii lucide şi de bun-simţ). Dar, cunoscînd histrionismul lui Ianuş, n-am considerat necesar să le iau prea mult în serios. Am văzut în ele  încă o „mască“ a autorului (fapt confirmat inclusiv de unele recenzii mai noi). M-a interesat să privesc mai de sus drama generală a unui artist, nu să-l stigmatizez pentru opţiuni contextuale pe care nu le-mpărtăşesc. Sigur, Ianuş este, spuneam în prefaţă, „incorect politic şi estetic cît cuprinde“, are tropisme antisistem (oricare ar fi respectivul sistem) şi face parte din categoria poeţilor care ar fi fost eliminaţi din cetate de către Platon. Opţiunile lui radicale sînt o formă de a se răzbuna pe lume, pe sine, pe viaţă şi de a atrage atenţia, prin scandal, asupra poeziei sale „profetice“.

Îl las, prin urmare, pe Daniel Cristea-Enache să-şi închipuie că joacă rolul lui Platon. Mă tem însă că va fi vrînd să-şi răzbune anumite crize de personalitate. Majoritatea colegilor săi de generaţie critică şi literară, indiferent de opţiuni, nu-l mai iau intelectual în serios după opusculul de­spre Nichita Stănescu, din 2010.  Aroganţa fără acoperire, jignirile şi delaţiunile cu care şi-a tratat compulsiv congenerii i-au îndepărtat însă şi pe unii posibili aliaţi.

Pentru o carieră critică respectată, care să contrazică diagnosticul de „carierism îngîmfat“ pus cîndva de Mircea Cărtărescu, e nevoie, totuşi, de consistenţă reală şi de lecturi pe măsură, nu de stigmatizări, diversiuni sau delaţiuni. Dacă, urmare a unei vanităţi rănite, colegul nostru ţine să se remarce şi să se facă util prin provocări de tip securist şi lovituri sub centură, îi atrag cu deferenţă atenţia că se află pe un drum greşit.