Voinţa de putere: iluzii şi deziluzii

Numărînd din patru în patru sau bob cu bob, am ajuns iată să împlinim şaisprezece ani de apariţie săptămînală – cu doar o lună de pauză, în februarie 2005. Multe s-au întîmplat în aceşti şaisprezece ani, la noi şi în lume, s-au schimbat guverne şi preşedinţi, ne-am integrat, politic şi economic, în Uniunea Europeană, ritmul prefacerilor sociale şi economice a devenit tot mai intens, numărul traducerilor din literatura română a crescut, iar scriitorii români şi cărţile lor circulă acum mult mai uşor la tîrguri internaţionale şi au acces pe pieţele de carte din afara ţării. Multe s-au schimbat, într-adevăr, încă şi mai multe au stat pe loc, mentalităţi şi cutume, netulburate cîtuşi de puţin de iureşul schimbărilor.

Am încercat, în toţi aceşti ani, să facem din Observator cultural un spaţiu al libertăţii şi al dialogului intelectual, încurajînd polemicile şi diversitatea punctelor de vedere, căutînd permanent să reflectăm cît mai prompt dinamica fenomenului cultural de la noi şi din lumea întreagă. Şi, pentru că moto-ul nostru a fost, de la bun început, „spiritul critic în acţiune“, ne-am propus ca prin toate acţiunile noastre să cultivăm spiritul critic şi să contribuim la formarea unui public informat, matur, apt să discearnă valoarea de nonvaloare, adevărul de manipularea grosolană, calitatea umană şi profesională de imposturile cu ştaif. Cred că, deşi au trecut mai bine de douăzeci şi cinci de ani de la căderea comunismului, consecinţele a patru decenii de îndoctrinare ideologică încă fac ravagii în societatea noastră şi nu doar în spaţiul politic, ci şi în lumea culturală. Reziduurile comportamentului autoritarist se fac simţite acolo unde te-ai aştepta mai puţin: în rîndurile intelectualilor publici, în cadrul uniunilor de creaţie, acolo unde voinţa de putere se manifestă cu maximă virulenţă, accentuată de complexele de superioritate ale unor personaje publice care îşi cîştigaseră un renume incontestabil în anii regimului comunist şi în perioada imediat următoare prăbuşirii acestuia.

Revista noastră şi unii dintre redactorii şi colaboratorii noştri permanenţi au fost, de-a lungul timpului, ţinta unor atacuri lansate de cei care şi-au simţit ameninţat statutul de „mari figuri“ publice autohtone. A deranjat constant obiceiul nostru de a spune lucrurilor pe nume, lipsa de menajamente cu care am afirmat, în repetate rînduri, că împăratul mult lăudat de unii dintre corifeii spaţiului public e gol, a deranjat consecvenţa cu care am taxat derapajele antidemocratice sau puseele autoritariste ale celor care, dorindu-se şefi pe viaţă, sînt dispuşi să încalce oricîte reguli ar fi nevoie pentru satisfacerea măruntelor vanităţi personale. Am preferat să refuzăm compromisurile călduţe, nu am acceptat să trecem sub tăcere incompatibilităţile morale şi am continuat să ne plasăm la distanţă egală de toate excesele, chiar cu riscul de a nu avea aliaţi, ştiut fiind că postura cea mai ingrată este cea de observator neutru. Neutru, da, dar nu neimplicat, nu indiferent, nu pasiv. Nu am susţinut decît ideile, cărţile şi oamenii în care am crezut, oferindu-le redactorilor şi colaboratorilor noştri libertatea deplină de a-şi alege temele, tonul şi registrul în care să scrie. Şi asta pentru că în toţi aceşti ani ne-am străduit să creăm o comunitate intelectuală care să respecte dreptul la diferenţă, care să promoveze dezbaterea de idei şi să-şi preţuiască preopinenţii, chiar şi atunci cînd – sau mai ales atunci cînd – exprimă puncte de vedere diferite, dar argumentate. Am crezut mereu că adversarul de idei nu este un duşman personal, ce trebuie „neutralizat“, ci un partener de dialog, care te ajută să vezi lucrurile şi dintr-o altă perspectivă şi să-ţi limpezeşti, astfel, propriile argumente.

Astăzi, în lumea scriitorilor face ravagii o orwelliană Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere din Uniunea Scriitorilor, îndreptată împotriva  acelor scriitori care îndrăznesc să nu fie de acord cu actuala conducere a Uniunii şi îşi permit să-i critice pe vremelnicii ei şefi. De aceea e necesar ca oamenii de cultură să-şi regăsească îndrăzneala de a gîndi pe cont propriu. Micii sau marii dictatori apar doar atunci cînd cei din jurul lor acceptă să se lase terorizaţi, călcaţi în picioare şi ameninţaţi cu excluderea. Şi, de fapt, excluderea din ce? Ce este, la urma urmelor, Uniunea Scriitorilor şi de ce ar trebui ca scriitorii să devină (sau nu) membri ai ei? Poate greşesc, dar impresia mea este că, pentru cei mai mulţi dintre actualii membri ai USR, aceasta este un sindicat, care le asigură pensii şi diverse alte beneficii materiale, în vreme ce pentru cei aflaţi la conducerea USR este un spaţiu de exercitare discreţionară a puterii culturale. Voinţa de putere este motivul pentru care orice contestare devine o ameninţare la adresa statutului lor de feudali ce împart „legitimaţii“ de talent şi, nu în ultimul rînd, utilizează netransparent fonduri publice pentru care nu dau nimănui socoteală. Pentru a-i „neutraliza“ pe recalcitranţi, nici o metodă nu este prea murdară: se inventează acuze, se lipesc etichete de antisemitism cu o lejeritate ce sfidează bunul simţ şi impietează memoria victimelor reale ale antisemitismului pur şi dur – căci, dacă oricine poate fi acuzat de antisemitism, oricînd, atunci cum mai pot fi sancţionate adevăratele derapaje antisemite, cu risc major asupra societăţii contemporane?

E multă confuzie şi e multă ambiguitate morală în lumea noastră mică şi prea mulţi sînt cei ce se visează mai egali decît alţii, predicînd ipocrit o falsă meritocraţie, falsă pentru că nu valoarea este criteriul desemnării ei, ci aderenţa la ideile şi stilul „de joc“ al şefilor.