Democraţie fără egalitate?

Într-o lume din ce în ce mai tentată de radicalism şi conservatorism şi tot mai refractară la aplicarea în practică a principiilor democraţiei, locul femeilor în politică este un bun indicator al rezilienţei faţă de aşa-numitul „iliberalism“, care pare să ispitească societăţile europene, cu accente ceva mai puternice în Estul continentului. Ipoteza care a stat la originea acestor rînduri ia în considerare existenţa unei relaţii directe între participarea femeilor în viaţa politică şi socială şi rezistenţa la tendinţele antidemocratice actuale. Şi, chiar dacă nu se poate reduce doar la reprezentarea politică a femeilor, rezilienţa democratică nu poate exclude teme societale direct legate de problematica reprezentării femeilor, precum disputa dintre tendinţele pro choice şi pro life, poziţia faţă de căsătoria pentru toţi sau problema generală a locului şi rolului statului în societate.

Conform datelor Uniunii Interparla­mentare, România se află pe locul 99 cu 13,7% reprezentare a femeilor în prima cameră, loc pe care îl împarte cu Guineea Bissau, dar după Somalia (13.8%) şi înaintea Rusiei (13.6%). Dacă ne uităm însă la reprezentarea femeilor în a doua cameră, Rusia, cu 17;7%, stă mult mai bine decît ţara noastră. Spre comparaţie, Suedia ajunge la o reprezentare de 43,6%, Finlanda la 41,5%, Islanda 41,3%, Spania 41,1%, Norvegia 39,6%, iar Belgia, 39,3%. Iar în Europa Centrală şi de Est, Slovenia atinge 36.7%, Serbia 34%, Polonia 27,4%, Moldova 21,8%, Bulgaria 20,4%, Slovacia 18,7%, Cehia 18,5%, iar Croaţia 15,2%. Doar Ungaria se află după România – cu 10,1%. Apare ca o evidenţă faptul că ţările care au aderat în ultima vreme la aşa-numita democraţie „iliberală“, în primul rînd Ungaria şi Polonia, dar nu sînt prea departe nici Slovacia şi Cehia şi – mai nou – Croaţia, nu dau femeilor un spaţiu prea larg de manifestare politică. Şi cum România se află în aceeaşi zonă, situaţia nu pare deloc încurajatoare.

Că feminizarea politicii presupune o schimbare, ba chiar o reformă a acesteia, în sensul unui accent mult mai important pus pe cooperare în raport cu ceea ce numim conflict, este o evidenţă statistică. Acolo unde femeile joacă un rol important, politica este orientată spre rezolvarea, iar nu spre amplificarea problemelor sociale. Prezenţa reală şi liberă a femeilor în politică este un fin mecanism de control al politicii. Cum se face că în fosta Europă comunistă nu modelul scandinav de democraţie, ci tocmai democraţia aşa-zis „iliberală“ a devenit un reper? Să fie, oare, doar meritul lui Viktor Orbán? Sigur, liderul maghiar a reuşit, prin promovarea termenului, să-i dea drept de cetate în dezbaterea publică, dar nu a făcut decît să ofere un camuflaj pentru tendinţele antidemocratice pe care liderii cu vederi deschis antioccidentale din Est, cu sau fără implicarea Rusiei, le susţin. Pentru că democraţiile nu pot fi „iliberale“! Ele nu pot neglija apărarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor!

Pentru creatorul noţiunii – cunoscutul jurnalist american Fareed Zakaria, care lansa formula într-un articol din 1997, din Foreign Affairs – „democraţia iliberală“ era mai degrabă un sinonim pentru populismele şi dictaturile militare care erau „legitimate“ prin vot. Şi, desigur, şi guvernul Viktor Orbán şi cel condus din umbră de Jaroslaw Kaczyński au fost alese în urma unor alegeri libere şi relativ corecte. Dar votul nu este decît un instrument. iar simpla sa prezenţă nu este o dovadă a democraţiei!  De fapt, în demonstraţia sa, Fareed Zakaria era mai degrabă interesat să demonstreze rolul decisiv pe care Statele Unite ar urma să-l aibă în susţinerea proceselor de democratizare a lumii. Astăzi, privind retrospectiv, putem constata cît de eronată a fost predicţia sa!

Astăzi, în faţa unei Uniuni Europene dezorientate de inconsecvenţa şi cabotinismul liderilor statelor membre, o politiciană a dovedit că este singura care poate menţine standardele europene: Angela Merkel. Acolo unde „iliberalii“ fac apel la popor împotriva democraţiei (a se vedea referendumul propus de Orbán împotriva relocării refugiaţilor), Angela Merkel a rezistat unor presiuni imense. În acest sens, comparaţia dintre cele două democraţii „iliberale“ central-europene, Ungaria şi Polonia, este interesantă şi din perspectiva evaluării capacităţii de rezilienţă democratică a României. Pe de o parte, aşa cum constatăm şi la noi, legitimarea guvernelor  Orbán şi Beata Szydło (condus, în fapt, de Jaroslaw Kaczyński) se realizează în jurul aceloraşi critici, ce vizează schimbările de regim din 1989. Şi PiS-ul polonez şi Fidesz-ul maghiar vor să schimbe fundamentele constituţionale ale regimului instaurat în 1989, pe care le consideră prea liberale, adică infestate de un fel de comunism latent. Din acest motiv se şi declară democraţii „iliberale“, căci nu recunosc caracterul atemporal al elementului constituţional, esenţial într-o viziune liberală asupra democraţiei. Pentru „iliberalii“ de la Varşovia şi Budapesta, schimbările din 1989 au fost minimale, şi abia (re)venirea lor la putere ar asigura, într-un fel, triumful „Revoluţiei“.

Există însă şi diferenţe între instalarea democraţiei „iliberale“ la Varşovia sau la Budapesta; reacţia diferită a societăţii civile. În Ungaria, societatea civilă a fost hipnotizată de demantelarea democraţiei, pe cîtă vreme, în Polonia, aceasta a reacţionat imediat. Un ultim exemplu, din şirul manifestaţiilor care au început în noiembrie 2015, în Polonia, este protestul de sîmbătă, 26 februarie, de la Varşovia, unde aproape 20.000 de polonezi au protestat nu doar pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de deriva liberticidă şi xenofobă a guvernului, ci şi contra încercării de a-l compromite pe Lech Walesa, liderul istoric al Solidarităţii şi conducătorul grevelor de la Gdansk din 1980. Privind evoluţia antidemocratică a situaţiei politice din jurul nostru, o întrebare nu poate fi ocolită: dacă în România linia „iliberală“ din Est va ajunge la guvernare – iar tendinţele „iliberale“ nu lipsesc –, cum va reacţiona societatea civilă, ca în Polonia sau ca în Ungaria? Căci societatea civilă democratică, a cărei componentă feminină este determinantă, reprezintă principala redută de rezistenţă împotriva hegemoniei radicalismului ultraconservator care bîntuie astăzi prin Europa.