„De la zborul navei Sputnik încoace […], Natura s-a sfîrşit. De-acum vom vorbi despre o lume-maşinărie.“ Este o primă evaluare critică a „viitorului“ – azi, monedă măruntă de schimb, făcută de Marshall McLuhan în secolul trecut. În loc să-şi caute, ca alţi intelectuali din generaţia lui, diverse forme de refugiu în faţa realităţilor – de cîte ori! – contrariante pentru cărturarul format în prima parte a secolului al al XX-lea, el înţelege că singura metodă de a nu fi zvîrlit din carusel este să le privească în faţă, ţinîndu-le sub control. Dacă nu pot fi stăpînite, schimbările sociale şi de mentalitate din ce în ce mai rapide pot fi prinse-n pioneze, asigurîndu-i intelectualului necesara adaptabilitate pentru a mărşălui în ritm, dobîndindu-i viza de intrare în „viitor“. Este esenţa Galaxiei Gutenberg. Scrieri esenţiale, antologie despre amurgul unui tip de cultură şi răsăritul altuia, carte „de căpătîi“ pentru înţelegerea mecanismelor care pun în mişcare „lumea noastră“. Semnificativ, din 1996 pînă în prezent, cartea a cunoscut mai multe ediţii în limba română, ultima în 2015.
„Zorii noştri vor fi noaptea“
Cortina se ridică descoperind o sală specială de cinematograf, unde asistăm la un experiment petrecut în SUA, imediat după război. Într-un reportaj apărut în Time, 22 iulie 1946, este popularizat testul de audienţă a unui film încă neieşit „pe piaţă“. Cu ajutorul unui aparat electric, numit Hopkins Televoting System, fiecare spectator la avanpremieră, din publicul astfel selectat încît să reprezinte un eşantion social simptomatic, strînge în mînă aparatul prevăzut cu un indicator uşor de manevrat. Răsucirile de diferite grade spre stînga sau dreapta indică treptele de reacţie emoţională. Diagrama obţinută îi oferă producătorului date despre fragmentele din film la care poate renunţa. Dacă profilul ei arată rău, bugetul pentru publicitate e drastic redus. Dacă diagrama e peste aşteptări, se investeşte solid în reclamă. În societatea de consum, potentatul – comentează autorul – „nu conduce prin forţa pumnului şi a bîtei, ci deghizat, ca cercetător al pieţei, îşi mînă turmele de mioare pe căile avantajului şi confortului“ în folosul său personal. Ce descoperă omul de afaceri? Că reclama care „enervează“ are o mai mare forţă de captare a atenţiei, şi agresaţii, în acest fel, îi devin clienţi de bază. Că are şanse să pătrundă pe piaţa emoţională pentru tineret prin caricatură, printr-un limbaj specific segmentului de vîrstă, sex-appeal, ca pivot pentru scenariu, cu poveşti despre „duri“ care „au dat lovitura“. Că, pentru adulţi, vînzarea produsului de o calitate mai mult decît îndoielnică se face cu succes cînd este expus într-o relaţie oarecare cu maeştri ai picturii, literaturii, muzicii. „Legea asocierii“ conduce la „sponsorizarea artelor“. Tot reclama a creat „trusa succesului“ feminin: bustul şi picioarele. Posesoarele „pieselor“ astfel utilizate nu se mai comportă ca fiinţe umane, ci ca obiecte de seducţie. Ceea ce i se oferă consumatorului este „superfiorul“: spectacol violent – viteză, carnagiu –, grupaje de imagini mizînd pe sexologie. În „satul global“, expresie inventată tot de el, devenită loc comun în limbajul fost „de lemn“, actual „de plastic“ – străbunic, telegraful profesorului Morse; strănepot, presa de mare tiraj –, artele manipulării sînt cele care interesează realmente. Într-o vreme în care cartea mai conta încă, cel puţin în Est, cînd mobilul, tableta, computerul nu făceau încă parte din cotidian, McLuhan vorbeşte de „declinul literaturii“, de faptul că tinerii „nu mai pot urmări o naraţiune, în schimb, se dau în vînt după peisaje şi acţiune“. „Era electronică a aruncat în desuetudine era industrială şi a recuperat cele mai primitive şi mai arhaice culturi“. Ştirile au devenit „forme ale cunoaşterii“. Ce fel de cunoaştere? În eseurile scrise în ultimii ani ai vieţii, 1892-1896, Criza versului, Cartea, instrument spiritual, Mallarmé „sondează consecinţele artelor de masă din era omului industrial“, considerînd presa „o ultimă carte enciclopedică, în forma ei cea mai rudimentară“. Ce-ar fi avut de spus, azi, despre omul electronic aproape dominat de roboţi? O posibilă continuare a ideii e oferită de McLuhan: „Parcurgem procesul invers menit să scoată din uz individualismul (judecata proprie, consecinţă a lecturii de carte) şi să transforme interdependenţa (electronică) într-un fapt obligatoriu“. Omenirea – încotro? Autorul selectează – şi selecţia înseamnă subscriere – o frază dintr-o proză de Joyce: „Vestul va scutura Estul, trezindu-l, dar zorii noştri vor fi noaptea“.
„Lumea a devenit un computer“
Unele aprecieri despre condiţia intelectualului în „era“ electronică sînt discutabile. McLuhan crede că intelectualii sînt chemaţi „să adopte roluri de comandă socială şi să se pună în serviciul producţiei“, devenind „lachei ai puterii“. O contradicţie: stăpîn sau lacheu? Semne de întrebare: numai în era electronică intelectualii nutresc ambiţii de putere? Ca să prindă un pătrăţel de putere, cîţi nu acceptă să fie „lachei“ ai puterii mai mari, care li-l conferă! Se poate vorbi de armonie între cultură, creativitate şi etică, în cazul atîtor intelectuali ajunşi la performanţă, şi de comportamentele lor sociopolitice, cînd oportunismul s-a dovedit/ se dovedeşte trambulină eficientă şi perenă spre putere? Cîte concesii sociale nu fac intelectualii din fireasca nevoie de recunoaştere? Unde sfîrşeşte concesia şi unde începe pervertirea? Generalizările sînt, din start, periculoase. Ceea ce stă însă în picioare este o observaţie ce caracterizează relaţiile intelectual-putere, referindu-se doar la feudalism: „aristocraţii se folosesc de scrib, dar îl dispreţuiesc“; valabilă însă pentru toate sistemele sociale, fiindcă mentalitatea „angajatorului“ e aceeaşi. În clipa în care acceptă oferta, „angajatul“ îşi pierde libertatea de gîndire, „intelectualul“ devine funcţionar, alias lacheu, constrîns la supunere ierarhică. Discutabilă este limitarea la actualitate a artelor manipulării, mai ales prin presa de mare tiraj, scrisă şi audio-vizuală. Doar formele de expresie şi capacitatea de circulaţie sînt altele, dar manipularea e omniprezentă în orice sistem social, în orice timp, în orice civilizaţie. Potentaţii care folosesc pentru asta „scribul“ uzează, azi, de mijloace tehnologice din ce în ce mai sofisticate şi mai prizate de receptori. „Nesiguranţa în năzuinţele sufletului“, direct proporţională cu gradul de agresivitate a manipulării, este, înt-adevăr, una dintre consecinţele care duc la o criză a culturii. Dar prin cîte crize şi renaşteri sub alte înfăţişări n-a trecut cultura în istoria cunoscută a umanităţii? Cînd şi-a formulat constatarea, autorul consemna începutul crizei culturii în care s-a format, concomitentă cu începutul „erei“ electronice şi „coexistenţa într-o relaţie la fel de fecundă între ipostazele scrisă şi vizuală ale culturii“. Computerizarea întregii existenţe, la distanţă de cîteva zeci de ani de momentul în care a fost scrisă cartea, a înclinat mult balanţa spre superficialitate, uniformizare a reacţiilor, confuzie între nonconformism şi vulgaritate, spectacol teatral cu cît mai şocant, cu atît mai gustat, spectacol stradal pios, spontan-emoţional sau regizat să speculeze, cu foloase mai mult sau mai puţin oculte, tragedii umane. Cît de exacte s-au dovedit previziunile care, atunci cînd au fost scrise, puteau fi considerate doar aforisme stil McLuhan! „În loc să tindă spre o vastă bibliotecă alexandrină, lumea a devenit un computer.“ Sau cel legat de solul psihic gata pregătit pentru următoarea schimbare: „orice tehnologie nu poate decît să adauge ceea ce noi sîntem deja“.
„Imagini măiestre […] din oale vechi, sticle vechi şi căni sfărmate“
Cum începe să se facă, în mod real, educaţia în prezentul-viitor? Nu la şcoală, vine răspunsul, ci prin mass-media scrisă şi audio-vizuală; nu prin lectura de carte, ci prin „metropolis“, cu străzile – săli de curs, reclamele – profesori. „De la Tokyo la Paris, tinerii îşi caută identitatea pe scena străzii“. Prin electronizarea întregii game a manifestărilor umane, cultura cuvîntului scris şi tipărit reprezentînd, în opinia lui McLuhan, „capacitatea omului de a acţiona fără să reacţioneze“, e înlocuită de cultura fotografiei. I se poate replica, referitor la acţiune, reacţie şi nonreacţie, că „reacţia“ nu poate fi relaţionată doar cu modul în care e determinată în epoca electronică: prin incitare pe reţele de socializare spre acţiune colectivă, publică, rezultantă a feluritelor manipulări venite din interese economice, politice. Cît de corectă e formularea „acţiune fără reacţie“? Din „acţiunea“ cititorului de carte s-a născut reflecţia, a fost amplificată lumea interioară, ceea ce a dus la creşterea puterii de judecată independentă. Toate au convers către o tipologie umană capabilă de o „acţiune“ elaborată, profundă, capabilă să se manifeste prin scrisul tipărit, cu impact asupra receptorului mult mai durabil decît imaginea, fiindcă o imagine este imediat ştearsă de următoarea. În cel mai fericit caz – arhivată. Dar avalanşa de „noutăţi“ zilnice face ca, numai la nevoie, să se revină la ea. Şi asta pentru moment, fiind „uitată“ la fel de repede, după folosire. Unele observaţii ţin de marketingul din orice domeniu de activitate. „Scrisul a creat tendinţa de a accepta lucrurile procesate, împachetate“, consideră autorul. Dar această înclinaţie nu cumva există în orice epocă, sub felurite denumiri? O mostră: mărgelele colorate, şlefuite, atrăgătoare pentru societăţile tribale, oferite în schimbul unor valori reale, în stare brută, au ajutat la colonizări, spre sfîrşitul feudalismului european. Mai mult, se poate afirma că scrisul tipărit – forma anterioară de cultură fiind cea a manuscrisului – a reuşit să creeze circumspecţia faţă de prelucrarea produsului şi de ambalaj şi că, dimpotrivă, imaginea a făcut să explodeze interesul faţă de tot ceea ce ţine de exterior. De fapt, McLuhan se contrazice din nou pe sine, fiindcă tot el afirmă, în altă parte: „cel dintîi efect de piaţă al fotografiei este o nouă intensitate a produsului“. Amestec inseparabil de potenţial pozitiv şi negativ, „intensitatea“ oferă „produsului“ noi valenţe estetice, dar în acelaşi timp îi pune sub semnul întrebării valoarea intrinsecă. „Fotografia a revoluţionat imaginea.“ Asta înseamnă că e la îndemîna fotografului s-o trucheze, realitatea devenind „imagine“ egal joc, egal păpădie, aflată oricînd în situaţia de a-i fi dispersată corola, printr-o simplă suflare asupra-i. În schimb, „imaginea“ are mari avantaje pentru lumea în care trăim, o lume a reclamei: „Cuvîntul scris a creat publicul, circuitul electronic creează masa“. Dar „publicul“ şi „masa“ nu coexistă în toate timpurile? În epoca Gutenberg, publicul era asimilat cu totalitatea indivizilor avînd acces la educaţia de tip umanist a scris-cititului, o categorie socială relativ restrînsă. În cea electronică, noţiunea de public se referă, cu precădere, la specialistul în ştiinţe exacte, care lucrează cu alte abstracţiuni decît gimnastul cuvîntului scris, o categorie socială şi mai restrînsă. În civilizaţia tiparului, exista respect pentru cartea de beletristică şi pentru scriitor. În cea electronică, la majoritatea elevilor ambiţioşi există interes pentru cartea „de specialitate“, cea pe care intenţionează s-o practice după absolvirea şcolii. Literatura? O ridicare indiferentă din umeri: „pentru ce-am citi, din moment ce nu ne foloseşte“? Dacă a face parte din „masă“ echivala, în epoca scris-cititului, cu incultura, în cea electronică, „masa“ are un statut onorabil, pentru că, în tipul actual de civilizaţie, a fi „om cultivat“ nu mai are acelaşi înţeles ca în secolele trecute. Deşi constată că „filmul, radioul, televiziunea, computerul cer o altă gîndire“, McLuhan îmbrăţişează ideile lui Jung despre reevaluările culturilor trecute de către cele noi, în sensul în care „educaţia este o recuperare a arhetipului“, înţeles ca „prezenţă a reziduurilor psihice moştenite“. Altfel spus: „un clişeu vechi este recuperat de unul nou“, motiv pentru care „cartea (de beletristică) nu-şi va pierde utilitatea“. E tonică această încredere. Avînd acces la „sursele primare ale intuiţiei şi perspectivei“, artistul fiecărei epoci va şti să meargă la esenţe în forma potrivită ei şi criticul literar va şti să descopere, în creaţia trecutului, interpretări care să rimeze cu acel prezent-viitor. Pentru a-şi ilustra punctul de vedere, McLuhan citează un fragment din Fuga animalelor de circ de W.B. Yeats: „Aceste imagini măiestre […] de unde sînt iscate?/ Din movile de gunoaie şi resturi pe-o stradă azvîrlite,/ Din oale vechi, sticle vechi şi din căni sfărmate,/[…]/ Va trebui să merg să mă culc acolo de unde toate acele/ Trepte pornesc – în atelierul mizer de telal al inimii“. Cînd desăvîrşirea a fost atinsă, totul este abandonat şi luat de la capăt, emoţia ivindu-se prin reciclarea unor fragmente de lucruri ieşite din uz, care au fost odată întregi şi vii.