Nu doar scriitorii şi istoricii, oamenii de ştiinţă sau jurnaliştii scot cărţi. Există în lumea de astăzi autori dintre cei mai diverşi, cu profesii şi destine diferite, care pot depune mărturie despre un aspect sau altul al istoriei româneşti. Şi confesiunile/analizele lor devin indispensabile pentru a ne apropia de miezul evenimentelor şi al întîmplărilor care alcătuiesc istoria lumii. De multe ori, perspectivele narative diferă, deseori informaţiile şi, mai ales, comentarea lor pot aduce interpretări dintre cele mai contradictorii. Dar sînt de folos întotdeauna pentru a contura cît mai exact portretul unei personalităţi sau anvergura şi dedesubturile unui eveniment. De aceea, cred eu, atunci cînd apelăm la cele mai diferite surse/documente/mărturii/analize, putem contura un adevăr, ne putem apropia de ceea ce numim aproximarea cît mai corectă a istoriei. Avem acum la îndemînă patru astfel de volume care se completează reciproc pentru a configura lumea românească – şi nu numai – aşa cum a fost.
Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (Editura Polirom, 2015)
O carte-cercetare, bazată pe o uriaşă bibliografie, dar şi pe o neostoită bună intenţie de a nu face greşeli/erori de apreciere, mai ales cînd este vorba despre oameni, se dovedeşte şi volumul Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (Editura Polirom, 2015) semnat de Gabriel Andreescu. Autorul – profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, publicist impenintent şi o voce a societăţii civile româneşti, nu doar după 1989 – este printre puţinii disidenţi români cu acţiuni concrete la activ, pentru care a pătimit de la sistemul represiv comunist, incriminat azi de te miri ce activist PCR care-i incriminează vîrtos pe bolşevicii de ieri etc.; este, totodată, printre puţinii cercetători avizaţi ai arhivelor Securităţii române. De unde a extras suficiente date, informaţii şi material probatoriu pentru a-şi susţine afirmaţiile, pline de nuanţe, altminteri. De remarcat grija lui Gabriel Andreescu de a nu greşi, de a nu da senţinţe definitive acolo unde datele sînt contradictorii. Multe dintre „dosarele“ faimoase aruncate pe piaţa intelectuală românească conţin numeroase erori de interpretare, ca să nu spunem falsuri de documentare. Cînd e vorba de oameni, buni sau răi, Andreescu vrea să fie drept. Şi reuşeşte pe deplin. Analizînd atent ceea ce s-a tot numit la noi fenomenul „rezistanţa prin cultură“, Gabriel Andreescu aduce noi mărturii pentre a nuanţa şi detalia ceva ce nu a fost. Sau a fost altceva decît se afirmă azi, polemic, în mod curent. Sînt puse la bătaie zeci de exemple, cazuri concrete, se utilizează o sumedenie de afirmaţii şi mărturii ale celor care vor să împingă lucrurile într-o direcţie sau alta. Mărturisesc cu modestie că formularea „existenţă prin cultură“ ar fi mai apropiată de ceea ce au trăit părinţii şi bunicii noştri. Într-o istorie suficient de recentă, într-o istorie care a lăsat nu doar urme, ci şi răni. Faptul că Gabriel Andreescu încearcă să restabilească adevărul şi să pună accentele cuvenite în cazul lui Mircea Iorgulescu sau Ştefan Aug. Doinaş, chiar şi postum, îl onorează. Pentru cei interesaţi de învolburările vieţii noastre intelectuale, avem o lectură de primă mînă. Sînt convinsă că toată pletora de generali de Securitate şi de activişti PCR de vîrf, care ne tot dau lecţii despre democraţie, îşi freacă palmele de satisfacţie cînd citesc despre ce au făcut intelectualii români, iar de relele făcute de cei mari şi tari pînă mai ieri nu se leagă nimeni. Procesul torţionarului Vişinescu ne spune însă că memoria românească funcţionează. Chiar şi cu întîrziere, dreptatea şi adevărul ies la lumină. Bine-venită această cercetare – zece ani de stat prin arhive nu e de colo –, care aduce un dram de speranţă pentru viitorul trecutului românesc.
Nicolae Stroescu-Stînişoară, Povestea Europei Libere (Editura Vremea, 2015)
Nicolae Stroescu-Stînişoară (1925-2014) nu este un nume foarte vehiculat printre literatorii noştri. Cu o biografie fracturată de cel de-Al Doilea Război Mondial: studii universitare întrerupte şi aderarea la o mişcare studenţească anticomunistă, fapt care-l obligă să trăiască în clandestinitate mai mult de zece ani şi-i schimbă parcursul vieţii. Teribilă experienţă, aş zice, dacă nu aş şti povestea poetului trăirist Pan Vizirescu, care a stat ascuns mai mult de 20 de ani. De frica unei arestări de care a scăpat. O plecare din ţară în anii ’60 schimbă datele vieţii. Stroescu-Stînişoară îşi reia studiile, devine jurnalist, realizator de programe (Lumea creştină), apoi director-adjunct şi ulterior – 1988-1994 – director plin al departamentului românesc de la Radio Europa Liberă. După 1990, devine şi autorul mai multor volume de publicistică şi memorialistică, găsim pe internet cîteva date biobibliografice, absolut necesare, altminteri, pentru o bună înţelegere a unei cărţi cu subiect gingaş. Am la îndemînă un lung dialog al lui Nicolae Stroescu-Stînişoară cu jurnalistul Andrei Crăciun, de la Adevărul, care apare într-un volum intitulat Povestea Europei Libere (Editura Vremea, 2015). Nu este decît parţial povestea unui post de radio, este vorba despre povestea unui om şi despre contribuţia lui la activitatea exilului românesc. Că este vorba despre mari nume precum Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, că este vorba despre Casa Regală a României. Mai tînărul jurnalist întreabă, Mai Ştiutorul (oare mai ţinem minte faimoasa carte a lui Mihai Şora, Sarea Pămîntului?) Nicolae Stroescu-Stînişoară răspunde molcom şi detaliat, cu calm şi răbdare. Sînt multe de povestit, mai ales despre tot ceea ce ţine de experinţele celor din exilul românesc – cuvîntul „diaspora“, des vehiculat azi, nu apare deloc –, experienţe diferite şi nu foarte cunoscute marelui public. Care asculta de zor şi cu înfrigurare, în anii de dinainte de 1989, emisiunile Europei Libere şi pe cele ale Vocii Americii. Aflăm multe detalii despre activitatea redactorilor, sîntem puşi la curent cu un anumit moment istoric sau cu altul. Dar găsim aici şi poveşti exotice. Cum este aceea a unui fost ofiţer din Armata Regală Română: dînd dovadă de un curaj nebun, acesta se îmbracă într-o uniformă de maior sovietic, face pe beatul, şi soldaţii ruşi nu îndrăznesc să-l legitimeze. Aşa ajunge omul nostru în Austria, apoi în Germania. Valeriu Pop. Viaţa unui om în doar cîteva pagini. Două pagini de proză-proză care dau culoare unui discurs altminteri echilibrat şi fără patetisme. Calciu Dumitreasa, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, multe portrete, Corneliu Coposu. Întîlnirile lui Nicolae Stroescu-Stînişoară cu Augustin Buzura, în Decembrie ’89, la München, sau cele ulterioare, de la începutul anilor ’90, cu Gheorghe Ceauşescu şi Laurenţiu Ulici, cînd PNŢ-CD-ul căuta intelectuali de vază pentru a da un anume ştaif partidului, ar putea fi analizate şi prin prisma celor consemnate de Gabriel Andreescu în cercetările sale. Aşa că e bine că avem mai multe puncte de vedere, chiar dacă nu urmărim neapărat să desluşim ce a făcut fiecare în viaţa lui. Un volum plin de informaţii utile pentru cine ar vrea să afle detalii despre o lume care, pe zi ce trece, devine trecut.
Spiru Lia, Mărirea şi decăderea unui colos (Editura Tracus Arte, 2015)
Aşa cum trecut a devenit şi povestea inginerului Nicolae Malaxa. Cel care pune pe picioare o adevărată industrie în România. Că este vorba de România anilor ’30-’40, că este vorba de România anilor ’50-’90. După care se alege praful. Nu doar de industria românească – „un morman de fiare vechi“, după afirmaţia hazardată a lui Petre Roman –, dar şi de ceea ce a fost imperiul unui mare industriaş român precum Malaxa. Spiru Lia – nu am găsit nimic pe internet despre autor – este cel care coagulează un masiv volum de 500 de pagini, Mărirea şi decăderea unui colos. Uzina de tuburi „N. Malaxa“ – „Republica“ Bucureşti (Editura Tracus Arte, 2015). Nu ştiu cine este autorul, din prefaţă aflăm cîte ceva despre sursele de documentare şi doar presupunem că este cineva din interior, apropiat de destinul acestei mari uzine. Avem de această dată povestea unui om – Nicolae Malaxa (născut în decembrie 1884, la Huşi, într-o familie de greci – decedat la 1 iunie 1965, la New Jersey) şi povestea complexului Malaxa. Care a fabricat nu doar tuburi şi ţevi, ci şi locomotive, armament şi muniţie de război. Detaliile tehnice mă depăşesc, dar nu am cum să nu remarc importanţa acestei uzine şi a proprietarului ei în jocurile politice de dinainte şi din timpul războiului. Acuzat de generalul Antonescu de a-i fi sprijinit pe legionari, Malaxa trece prin clipe grele şi ajunge să se refugieze în Statele Unite. Uzinele trec în proprietatea Statului, care va folosi ceea ce a mai rămas după ce sovieticii – în buna lor tradiţie a jecmănelii – au dus în URSS un laminor performant care mai funcţionează şi astăzi, în Crimeea. Nici mai mult, nici mai puţin. Haraşo! Autorul, Spiru Lia, probabil sînge „armînesc“ la mijloc, devine patetic, cînd ajungem la destinul uzinei după 1989. După o privatizare cu cîntec, iar apar ruşii pe firmament, care fac tot ce pot să se aleagă praful. Şi se alege praful. Mult parapon împotriva deciziilor luate de Petre Roman, rămînem doar cu tristeţea că o mare unitate industrială a României este scoasă din joc. Pe criterii dubioase, pe un manegement ocult, care a făcut ravagii în anii ’90. Fără să fie o carte de istorie, toată povestea acestui colos industrial este o secvenţă a istoriei României postdecembriste.
Ion Mihai Pacepa, Ronald J. Rychlak, Dezinformarea (Editura Humanitas, 2015)
O carte care ar merita o dezbatere amănunţită, nu doar cîteva rînduri de prezentare şi consideraţii generale, este volumul Dezinformarea. Un fost spion şef dezvăluie strategiile secrete de subminare a libertăţii, de atac împotriva religiei şi de promovare a terorismului (Editura Humanitas, Colecţia „Istorie Contemporană“, 2015, traducere din limba engleză de Marius Stan, introducere de R. James Woolsey, cuvînt înainte de dr. Paul Kengor, inclusiv un „elogiu premergător“, cu cîte o minilaudatio semnată de nume importante din spaţiul editorial-politic american) – obligatoriu a fi parcurs cu toată atenţia. Pentru că în efortul autorilor este pusă în joc restabilirea unor adevături care ani în şir au fost acoperite de vălul unor dezinformări şi manipulări grosolane. Indiferent dacă este vorba despre Papa Pius al XII-lea şi despre antisemitismul care i s-a pus în cîrcă sau despre piesa Vicarul a dramaturgului german Rolf Hochhuth, care a generat ulterior un imens scandal. Internaţional. Sînt citate şi numeroase alte acţiuni ale Serviciilor din Est – şi generalul Pacepa se dovedeşte un bun cunoscător al subiectelor –, sînt comentate momente cruciale din timpul Războiului Rece. Mai ales războiul surd, pe care Kremlinul l-a dus împotriva catolicismului (şi a creştinismului în general). Toate bune şi frumoase, dar am o nedumerire: poate fi creditabil generalul român în afirmaţiile sale cînd vine vorba despre ce a sucit şi a învîrtit el însuşi?! Portretul din carte pare curăţit de orice vină/pată neagră/responsabilitate. Şi ar mai fi ceva care nu-mi dă pace. Dacă sucirea ideologică anticomunistă venea din partea cuiva care a crezut în ceva şi apoi s-a revoltat împotriva a ceea ce a crezut, suferind pentru asta – cazuri ilustre: Milovan Djilas sau François Fejto –, mi se părea îndreptăţită o anume reacţie de duritate. Intransigenţă morală. Etica nu e ceva de circumstanţă. Anumite fraze rămîn astfel suspendate. Aşa, rămîn doar cu o nedumerire şi fără un răspuns ferm. Viaţa merge înainte, oricum. Cu sau fără o etică a memoriei.