Elegie pentru un triughi (editura Eurostampa, Timișoara, 2016) reprezintă – se spune chiar în Cuvîntul autorului – o mărturie a unei vocații care nu a fost urmată: aceea de a scrie. Discursul autoreferențial este condus de Darius Hupov fără patetisme, el este mulțumit să respire un aer ușor nostalgic, numind oameni, locuri și evenimente din mileniul trecut care l-au marcat și, implicit, i-au marcat scrisul.
Darius Hupov este un produs tipic al ceea ce poate fi numită fără emfază „Școala de la Timișoara“ din fantastica românească. Cele două cenacluri/cluburi, cu activitate de peste 30 de ani, „H.G. Wells“ și „Helion“, au reprezentanți în fiecare generație de creație, mai mult, au dat modele de urmat în fiecare generație de creație de după 1975. Darius Hupov, cu un spirit foarte ascuțit, a știut să-și aleagă mentorii, pe care îi și numește: Marcel Luca, Silviu Genescu, Constantin Cozmiuc. De altfel, în postfață (De ce dispar pămîntenii?), Lucian-Vasile Szabo – „fantassinul de Vest“, după cum veți afla din altă SFadă – îl subînscrie pe Darius Hupov între timișoreni și, cu aceeași discreție, între modelele sf-ului mondial. Sunt puține cărți încadrate din capul locului, atît de bine, unde merită: n-am mai văzut în ultimii ani atîta discreție în promovarea unui autor autohton, ca la Elegie pentru un triunghi și la Darius Hupov.
Trebuie să fiu de acord cu felul în care s-a gîndit cuprinsul cărții, în trei părți, începînd cu sf-ul serios al lumilor alternative și distopiilor, continuînd cu schițe cu final surprinzător, de tipul celor cerute ca divertisment pentru lecturile în cenaclu, încheind cu sf-ul umoristic sau, mai bine spus, cu umorul petrecut în decor și cu clișee sf. „Școala de la Timișoara“ – iar Hupov, am spus, recunoaște – îi are pe Luca și Genescu drept modele pentru primele două tipuri de proză, pe Cozmiuc pentru ultimul. Din nou, găsesc adecvată postfața lui Lucian-Vasile Szabo care știe să situeze conceptual cele trei direcții „de poetică“ ale volumului lui Darius Hupov și să le găsească numitorul comun în concepția despre gen și stil a acestuia care, ce surpriză!, este, de fapt, concepția școlii timișorene. (Probabil o altă demonstrație ar fi antologiile HELION, ajunse la volumul al doilea, antologii „definitive“ care chiar asta fac: exemplifică pe texte de la autori din întreaga țară ceea ce place/ce trece drept bun la Timișoara.)
Am putea spune că Darius Hupov și Elegie pentru un triunghi ne arată produsul final al unui curs de creative writing întins pe mai mulți ani, datînd dinainte de introducerea modelului acesta didactic, pragmatic și estetic în spațiul nostru literar. Iar trebuie să agreez, dacă pot spune așa, conștientizarea jocului de-a literatura la care se dedă Darius Hupov, întrucît el semnalează că prozele Situație extremă și Întîlnire de gradul N sunt, de fapt, variante ale aceluiași subiect, dar în „registre scriitorești diferite“.
Cu alte cuvinte, avem în față un volum inatacabil ca obiect editorial și ca mesaj artistic personal, autorul și postfațatorul acoperind cu știință și cu bun-simț (mă repet!) orice unghi sub care s-ar putea descoperi scăderi în Elegie pentru un triunghi, numind, încadrînd, neutralizînd orice posibile scăderi.
Să ne aflăm atunci, în sfîrșit, în fața debutului perfect? Dacă ar exista așa ceva, Darius Hupov și Elegie pentru un triunghi ar merita această atribuire. Școala de la Timișoara ar merita această atribuire. Totuși, trebuie să spun „nu“. Pentru că aici avem de-a face cu natura însăși a sf-ului, natură duală: este literatură de calitate, dar și literatură de divertisment. Din această a doua idee derivă supunerea sf-ului nu numai modelelor, cît mai ales modelor. Iar în 2016, întregul volum Elegie pentru un triunghi este îngrozitor de demodat: novum-urile/ideile SF/conțintul ideologic, dar și meșteșugul literar (inclusiv alegerea experimentelor stilistice) sunt atît de… optzeciste. Trebuie să fii literat ca să îți placă Elegie pentru un triunghi. Ceea ce, într-un exercițiu recuperatoriu, nici n-ar fi chiar atît de rău.