Altfel, despre interbelic
Cazul Mircea Vulcănescu (II)
- 11-03-2016
- Nr. 813
-
Paul CERNAT
- ISTORIE CULTURALĂ
- 1 Comentarii
Imaginea unui Vulcănescu-filozof al esenţelor românităţii, impusă vulgarizator şi simplist de un discurs autohtonist dubios, este deconstruită sistematic de Ionuţ Butoi. Plasat în cadrele epocii ca „reprezentant marcant al tinerei generaţii, parte a curentului sociologic monografist care a descoperit lumea satului“, ca „tehnician economist“ cu funcţii în administraţie, ca publicist implicat care „a cunoscut din interior lumea ziarului interbelic“ şi ca familist aflat în luptă cu dificultăţile specifice epocii, autorul Dimensiunii româneşti a existenţei e urmărit în dinamica identităţii sale multiple. Dinspre ea pot fi scrutate, cu profit garantat, mai multe „lumi interbelice“: cea a deciziilor guvernamentale, implicînd negocieri cu grupările economice interne şi creditori internaţionali; cea a dependenţelor şi constrîngerilor unei economii periferice faţă de pieţele ţărilor dezvoltate; cea a presei, a propagandei şi a manipulării opiniei publice de diferiţi jucători politici (ziarul Cuvîntul este doar un exemplu); cea a mediului universitar şi a tinerelor elite umaniste; în fine – cea a vieţii de familie, cu dificultăţile integrării socioprofesionale din perioada Marii Crize. Abordînd problemele tineretului studenţesc de după 1918, Butoi pune punctul pe i: „Una dintre întrebările fundamentale care a lipsit cercetărilor asupra istoriei interbelice a fost: de ce s-a vorbit atît de mult despre tineret în interbelic? […]
Xenofobia și legionarismul
Tot mai puțin se vorbește despre antisemitismul legionar, de parcă unicul țel al acestei mișcări ce încearcă o revenire acceptată tacit, ar fi fost anticomunismul și atât. Nici vorbă. Pornind de la imagologia antievreiască pusă în lumină și de una dintre cărțile lui Andrei Oișteanu, vom regăsi în limbajul xenofob din secolul XIX și XX tot arsenalul de care s-a folosit și Legiunea- evreul cu nas coroiat, buze groase, cu perciuni și fără, jidanul murdar, împuțit, dar evreica frumoasă ( vezi A.C. Cuza), negustorul necinstit, cămătarul lacom, cârciumarul falsificator de băuturi, intelectualul încrezut, obraznic, periculos, laș, evreul-demon ( preluat și de Ion Antonescu) ,trădător de țară, urmașul lui Iuda Iscariotul( întreb – mai exista Iisus fără Iuda?), profanator al crucii, icoanelor, infanticid ( să facă pasca folosind sângele creștinului), etc. Pașoptismsul a adus o adiere de civilizație occidentală, dar naționalismul local a înăbușit multe iluzii ale minoritarilor. Se exaltă tradiția ortodoxismului oriental, cu nuanțe net xenofobe. Românismul este echivalat cu creștinismul, o teză pe cât de absurdă, pe atât de pernicioasă. Ortodocși sunt și o mare parte din slavi, gruzini, etc. Democrația și pluripartitismul sunt mereu luate în derâdere atât înainte de Primul Război Mondial, cât mai ales în anii 30 , de care se ocupa și Z. Ornea. Nichifor Crainic, Nae Ionescu devin dușmani declarați ai democrației și apologeți ai totalitarismului. Modelul italian, mussolinist este preluat cu admirație, până la venirea unui dictator total, Adolf Hitler. Mihail Manoilescu este încă adeptul lui Mussolini. Cioran face elogiul dictaturii de tip nazist. La fel Mircea Eliade. Cine nu crede să se ducă în biblioteci, să citească ziarele vremii. Noica, Polihroniade, N. Roșu, ș.a. semnează articole incendiare pentru introducerea ordinii și purității etnice. Mihail Ralea încearcă în zadar să se opună, în scris. Mihail Sadoveanu este batjocorit, „jidănit”. Ion Vinea, Șerban Voinea, Sandu Tudor, Tudor Vianu ridică și ei glasul, dar tumultul tinerei generații legionaroide acoperă orice rațiune. Totul devine național – filosofia, arta, estetica, etica. Nimic de la alții, totul de la strămoși. O retrogradare voită, prin care se pot justifica orice discriminări posibile. Sextil Pușcariu și D. Stăniloaie oscilează cu predilecție spre extrema dreaptă. Blaga încearcă unele argumente pro-europene, Mircea Florian , la fel, dar sunt anihilați. Rădulescu-Motru introduce falsa noțiune de „românismul- catehismul noii spiritualități”. Crainic nu este de acord nici cu această formulă. Vrea mai mult. În aceste condiții apare legionarismul ca „mișcare etică și politică fundamentalistă”. Cioran începe să oscileze spre un sens mai adecvat. El nu se poate rupe de europenism. Șerban Cioculescu îl susține. Eliade respinge activismul politic, ceea ce îi scade din păcate. Sebastian se află crucificat între două extreme. Cioran redevine totalitarist. Apariția Căpitanului Zelea-Codreanu, considerat și azi un „sfânt” creează acel mit al salvatorului,, un fel de messia fără conținut, doar demagogie și brutalitate. Carol II îl ucide, după ce Legiunea a reușit câteva asasinate de răsunet. Urmează juristul Horia Sima, un călău din naștere, cel care aduce Legiunea la Putere cu brațul înarmat al generalului Antonescu. Deși s-au scrii mii de pagini despre legionarismul anilor 30-40, nimeni nu a avut răbdarea, cinstea, competența să scrie o adevărată istorie a xenofobiei de pe meleagurile dunărene. În toată lumea xenofobia face ravagii. De ce să nu se cunoască și aici adevărul, fără minciuni, exagerări sau din ură. Sine ira et studio. Să iertăm? Poate, dar să nu uităm niciodată. Altfel orice este posibil în viitor. Aceste gânduri mi-au revenit cu ocazia reeditării la HUMANITAS a unei cărții inestimabile- „ Anii treizeci. Extema dreaptă românească” a lui Zigu Ornea ( au trecut 15 ani aproape, de când ne-a părăsit).
BORIS MARIAN MEHR
30 ianuarie 2016