Umberto Eco: labirint, text, ceaţă

Nu trebuie să căutăm prea mult încadrarea tipologică de sine pe care o preconizează Umberto Eco. O circumscrie el însuşi, prin apartenenţa veselă la manierism. E vorba de un manierism ceremonios, plastic şi chiar onctuos pe alocuri, pornit din conştiinţa că lumea e prea plină, prea rotundă pentru a fi cuprinsă pe de-a-ntregul cu mintea debilă (de la debola, via Vattimo…) a omului. Atît de rotundă, încît indiferent de unde ai apuca-o pentru a încerca să o înţelegi, tot îţi va rămîne un rest necuantificabil şi indicibil deasupra, care va scăpa histrionic înţelegerii, jucîndu-se cu ea asemenea unui Demiurg zîmbitor, dar altfel impasibil. Restul de care vorbim înseamnă transcendenţă: sublimul de dincolo de etichete şi cuvinte, misterul de dincolo de lumină.

În Lumea ca labirint, Gustav René Hocke plasează manierismul în categoria postrenascentistă a „rătăcitorilor fără răgaz prin[tre] minunile lumii“, care se conturează, spune el, „la sfîrşitul ideii medievale de ordo“, adică într-un moment în care Dumnezeu pare să fi aţipit niţel, lăsîndu-şi creatura să deambuleze, anarhic şi aleatoriu, printre miracole. Există asemenea momente în istoria culturii – sugerează Hocke –, cînd vigilenţa lui Dumnezeu intră-n adormire, neliniştea care se declanşează în acest fel în om exprimînd, de fapt, temerea că puterile sale sînt prea slabe pentru a compensa absenţa protecţiei divine.

Magicul „legendar“ al locurilor fantasmatice

Cu alte cuvinte, adormirea lui Dumnezeu indică faptul că omul este, sub aspect metafizic, o fiinţă precară. „…Textele ficţionale vin în ajutorul puţinătăţii noastre metafizice…“ – scrie Umberto Eco în Şase plimbări prin pădurea narativă. Ele reprezintă recunoaşterea unei carenţe, nu a uneia contingente, ci a uneia metafizice. Sînt texturi „slabe“, pentru a recurge din nou la cuvîntul lui Vattimo fetişizat de către postmoderni, adică un limbaj „bolnav, disfuncţional“, care nu poate concura cu retorica sublimă, hieratică a divinităţii. Aceasta e prima concluzie a semioticianului subtil care a fost Umberto Eco: şi anume că numai creatura poate scrie şi analiza literatura, cultura fiind un act sub-sacral, prin care omul recunoaşte – fără disperare şi cu o oarecare linişte cumpănită – că e mai puţin ca transcendenţa şi că nu se poate lua cu ea la trîntă, aşa cum preconizaseră orgolioşii titani ai romantismului.

Dacă analizăm cunoaşterea din perspectiva metafizică a trancendenţei, dobîndim, în general, trei tipuri de creatori. Pe treapta cea mai de jos se află frustraţii: cei pe care transcendenţa i-a refuzat şi care, acum, nu fac decît să-şi clameze neputinţa. Pe treapta de mijloc sînt raţionaliştii orgolioşi, pentru care lumea reprezintă un mister rezolvabil. În opinia lor, raţiunea poate deconstrui, prin transparentizare, tot ceea ce-i neclar sau întuneric în univers, şi dacă ţinem cont de faptul că această raţiune ni se prezintă a fi, îndeobşte, una antropocentrică, rezultă că raţionaliştii anulează misterul reducîndu-l la nivelul omului (una dintre marotele specifice ale secolului al XVIII-lea). Pe treapta de sus se află „magicienii“ din categoria lui Umberto Eco, care cauţionează misterul prin ficţionalizare. „Un text – scrie el în Şase plimbări prin pădurea narativă – e o maşină leneşă care aşteaptă de la cititor o vie colaborare“. Lentoarea e oblomoviană, însemnînd că laşi lumea să defileze prin faţa geamului tău, acceptînd-o mirat sau abulic, fără să o provoci sau să o violentezi. Dar nici nu deschizi uşa, pentru a o confrunta.

Dacă te uiţi la cantitatea operei, este aproape un sacrilegiu să spui despre Eco că a fost un „leneş“. Dimpotrivă, a lucrat şi a scris enorm, mult peste ceea ce un om normal poate să facă pe parcursul unei vieţi pe care n-o doreşte, de altfel, decît normală. Cu toate acestea, nevinovata voluptate a entropiei l-a urmărit pe Eco de-a lungul tuturor deceniilor pe care le-a trăit, definind o structură mai degrabă „leneşă“ şi contemplativă decît una nevrotică, voluntară sau sangvină. Un cuvînt care i-a plăcut foarte mult a fost „ceaţa“.   Textul produce un „efect de ceaţă“, de torpoare asupra cititorului – spunea el, zîmbind complice, ca la o şotie reuşită. „Textul nu-i cere oare cititorului să devină bolnav […], incapabil să mai distingă între vis, amintire şi realitate?“ – se întreabă tot el în Şase plimbări prin pădurea narativă.

Vorbind despre manieriştii saturnieni, Hocke e explicit şi aici. Dacă a scrie înseamnă să-ţi recunoşti puţinătatea metafizică în raport cu Dumnezeu, distanţa infimă – şi totuşi uriaşă – care te separă de El poate fi gestionată în două feluri. Unii o convertesc în disperare. Kierkegaard a fost – am putea adăuga noi – de această structură: vedea cu precădere golul, disperarea. Alţii umplu această distanţă cu o substanţă metamorfică, volatilă, „lichidă“, care se numeşte magie. Magicul nu e sacral, ci sub-sacral; e un substitut al sacrului, o anamorfoză a acestuia. Omul manierist – scrie unul dintre autorii citaţi de către Hocke (L. Von Renthe-Fink) – „se concepe […] pe sine în permanenţă într-un raport cu un mediu natural cu acoperire magică.“

„Lenea“ şi „ceaţa“ lui Eco sînt substitutele acestei contemplaţii de esenţă magică. În termenii lui Max Weber, omul de acest tip se lasă „învrăjit“, se abandonează fericit miracolelor infinite ale lumii. Superba carte ilustrată a lui Eco, Istoria tărîmurilor şi locurilor legenda­re, indică mai bine de cum ar putea-o face ori­ce altceva această structură. Magicul „legendar“ al locurilor fantasmatice îşi datorează existenţa unui paradox metafizic fertil: şi anu­me faptului că, spre deosebire de Dumnezeu, care nu poate fi decît un depozitar al adevărului verificat, obiectiv şi unic, omul precar poate fantaza iresponsabil şi scrie prodigios despre locuri care nu există.  „Nesfîrşite sînt locurile care nu au existat, de fapt, niciodată – precizează Eco în capitolul ultim al cărţii, «Locurile ca subiect de roman şi adevărurile lor» –, dar în care au loc atîtea întîmplări romaneşti. Multe dintre aceste locuri fac parte din imaginarul nostru…“

Uimitor legat de aceste locuri – îşi spunea constant Umberto Eco, răsfoind clasoarele cu miracole ale omenirii – este faptul că ele îşi formează o biografie – compusă dintr-un şir neîntrerupt de „istorii“ apocrife sau mărunte – exclusiv în mintea „criptoconstructivă“ a omului. Vorbind despre cultură, literatură sau filozofie, Derrida spunea că ele pot fi concepute în două feluri, reductiv sau proiectiv. Să luăm, ca exemplu, o operă literară, în proximitatea căreia ne simţim mai bine. Modul reductiv înseamnă suspiciune hermeneutică regresivă: parcurgem textele critice şi interpretative care s-au scris de-a lungul timpului despre opera respectivă, şi ne întoarcem de fiecare dată la operă pentru a le verifica veridicitatea. Modul proiectiv înseamnă drumul invers: acceptăm că textul critic sau interpretarea cu pricina „fac parte din operă“, realizînd cu ea o substanţă comună, deschisă, asemenea unei reţele anamorfotice infinite. Pentru acest tip de gîndire – spunea Derrida –, literatura sau filozofia devin organismele vii ale unei diseminări continue, incontrolabile, de substanţă adiacentă. Lectura reductivă e rigoristă şi formală; cea proiectivă, dimpotrivă, creează o „suprainterpretare“ monstruoasă în jurul operei de pornire, la fel de plauzibilă, sub aspectul autenticităţii, ca şi opera de referinţă.

Un „adept al Vălului“

Acest aspect îl determină pe Umberto Eco să definească textul literar – în prelungirea Noului Roman Francez, plin de mistere şi de comploturi poliţiste alambicate (v. Gumele lui Robbe-Grillet) – ca „povestire plină de mistere adevărate şi false“. Scrierea oricărui text literar – spunea tot el – este un act de „mitomanie metafizică“ şi de „criptoconstrucţie“, Pendulul lui Foucault fiind cazul cel mai cunoscut, fiindcă aici Dumnezeu există, numai că el se numeşte Abulafia, adică e un computer. Noua identitate informaţională prin care ni se prezintă azi transcendentul i-a fascinat ca un substitut halucinogen pe urmaşii contraculturalilor din anii ’60, arată Vladimir Tasić în Mathematics and the Roots of Postmodern Thought (2001), perspectiva fiind confirmată de către Fred Turner în From Counterculture to Cyberculture (2006). De altfel, Timothy Leary spusese foarte clar că urmaşul direct al psihedelismului e computerul. Eco e părtaş major al acestei episteme, prin sugestia că cititorul induce textului literar un efect de „narcoză“, prin intermediul căruia lectura devine o escaladă continuă de alienări fericite. Altfel spus, nu „adevărul“ ireductibil al textului este căutat de către un cititor atunci cînd el ia în mînă o carte, ci spaţiul de magie proteică, evanescentă, întins între el şi lucrare.

În consecinţă – spunea Eco – , orice carte e un labirint textual, dotat cu piste adevărate şi false. E labirintul de la intrarea căruia Ariadna lipseşte şi-n care nu e sigur că Theseu îl va găsi pe Minotaur: s-ar putea ca ei să treacă unul pe lîngă celălalt, continuînd să se caute pînă în zilele noastre, aşa cum ieri şi azi coexistă pe linia paradoxală, ireală de naufragiu din Insula din ziua de ieri. Relaţia dintre semioză şi labirint e limpede pentru orice manierist care se respectă – spunea Eco. La fel de evidentă e şi definirea intelectualului manierist ca un „adept al Vălului“. Actul de scriere a unui text literar – spunea tot Eco – e un fenomen de secretizare voluntară, adică de obscurizare voită, premeditată. Ca în Tozgrecul lui Culianu, atunci cînd autorul se aşază să conceapă un text literar, el încuie pe rînd cîteva lacăte, în loc să le descuie. Şi mai face un lucru, chiar mai reprobativ: aruncă sau pierde cheia, bietului cititor nemairămînîndu-i decît „ceaţa“ jocului cultural combinatoriu, înţeles ca generator textual: textul ca semioză pragmatică.

…Şi aici intervine efectul pervers al timpurilor pe care le trăim. Odinioară, cînd se cerea ca literatura să fie cu tot dinadinsul descifrată, cititorul ar fi fost exasperat că nu are cifrul şi i-ar fi spus vreo două autorului, scriind un lung eseu de condamnare. Azi, după ce l-a citit pe Eco, el se bucură că nu are cheia…