Măştile mele feminine în poezie
- 21-04-2016
- Nr. 819
-
Ruxandra CESEREANU
- DOSAR
- 0 Comentarii
Risc să repet niște lucruri spuse, de-a lungul anilor, în variate interviuri sau texte independente, dar nu am altă soluție. Să spun lucruri noi, și în cuvinte întru totul noi, despre lucruri pe care le-am mai punctat este imposibil. Prin urmare, iată ce cred: un soi de mozaic, puzzle, palimpsest al opiniilor mele pe tema solicitată de prezenta anchetă. Firește că există diferențieri acute și acerbe de gen în spațiul public. Nu degeaba am vrut să fiu, cînd eram foarte tînără (între 1980-1985, să zicem), mai degrabă poet decît poetă, ca receptare. Mă simțeam protejată doar sub semnul unei percepții masculinizate, fiindcă trăiam într-o lume a bărbaților (cel puțin din punct de vedere literar), chiar dacă timpul mi-a dovedit că e foarte bine și că mi se potrivește să fiu femeie și să scriu ca o femeie. Treptat, mi-am asumat tocmai o scriitură feminină care mi se potrivea ca o mănușă. Dar, la începuturi, așa cum am spus, am dorit să mă protejez, să mă adaptez epocii și să fiu percepută ca „bărbat“ (literar vorbind). Iar la un moment dat, m-a ispitit chiar un soi de hermafroditism ori androginism al scriiturii, fie și numai experimental. Cine citește tragedia Medeea de […]