Singura critică

Cronica literară a ajuns deja o specie neprietenoasă și necreditabilă, dovadă agonia tirajelor, declinul revistelor, lipsa de interes tot mai vizibilă a publicului mai larg (matur sau tînăr): criticii sînt citiţi de critici sau de scriitorii despre care scriu. Deşi sîntem încă o cultură fundamental literară, centrată pe literatură, cu o piaţă de carte vie, cu evenimente literare diverse, cu un underground activ, cu numeroase site-uri de literatură și poezie, cu un număr deloc neglijabil de vizitatori. În România încă se citește şi se face literatură, dar critica nu prea mai contează. Mai mult, pentru cei mai tineri dintre scriitori, pentru cei numiţi, mai în glumă, mai în serios, „douămiizeciști“ – în timp ce criticii noștri încă mai dezbat existenţa douămiismului –, ea nu mai contează deloc, tinerii gîndesc în afara sistemului care a generat un anumit tip de critică (să-i zicem de autoritate). Cauza intrinsecă pentru decăderea cronicii literare, dincolo de invocatele motive financiare sau de invazia internetului, este, cred, simplul fapt că mulţi dintre cei care au practicat-o în ultimii ani au crezut că persoana lor e mai importantă decît „persoana“ literaturii. Criticii care vor rămîne, pe termen lung, vor fi aceia care au mers şi merg în sensul literaturii, nu împotriva ei, intuindu-i viaţa, valoarea, ajutînd literatura să se găsească pe sine, trăind ei înşişi în mijlocul literaturii, nu într-un turn de fildeş al criticilor. Nu mi se pare nimic mai ridicol decît superbia criticului român de orice vîrstă, care se așază deasupra unei literaturi pe care, poate, nici nu a citit-o cu atenţie, nici nu a înţeles-o cu adevărat – în contextul mai larg, măcar european, în care aceasta se scrie –, dar pe care îşi aşază tronul de nemuritor, împărţind anateme, premii sau judecăţi de aşa-zisă valoare. Mă refer, pentru a fi corect înţeleasă, la o anumită atitudine, la modul exercitării autorităţii, şi nu la calitatea intelectuală a criticului. Dar, pe de altă parte, această atitudine, care poate îmbrăca veşt­minte regale, patriarhale sau doar tribale, distruge în timp, la nivel individual, tocmai calitatea intelectuală şi deci legitimitatea unui critic. La nivel colectiv, tot în timp (dar e posibil ca acest timp să se fi consumat deja), se distruge legitimitatea actului critic în sine, autoritatea criticii, care se bazează pe efortul de obiectivare și de înţelegere al criticului. Nu pe autosuficienţă, ci pe contrariul ei, nu pe strălucirea monologului, cu tot farmecul lui, ci pe inteligenţa dialogului, uneori, un dialog cu o contrariantă alteritate culturală. Din acest punct de vedere, singura critică benefică unei culturi înseamnă, așa cum scrie Mircea Martin, înţelegere, comunicare, dialog. Este, mă întreb, această tipologie propusă de Mircea Martin principial conotată negativ la noi, dat fiind elementul de incertitudine interioară, de ezitare, dat fiind minusul de putere pe care îl introduce? Pentru că, într-adevăr, comunicarea presupune o feminină „supunere la obiect“ a propriei subiectivităţi, „puterea“ de a asuma alteritatea – definită, simplu, ca ceea ce nu înţelegem.

Citez – din Singura critică de Mircea Martin – un paragraf memorabil: „Cri­tica înseamnă înainte de toate înţelegere. Ea nu este iubire, pentru că iubirea se dispensează de înţelegere. Sînt critici, după cum sînt oameni în genere, care nu înţeleg decît ceea ce iubesc. Sînt alţi critici și, de bună seamă, alţi oameni care nu iubesc decît ceea ce înţeleg. Cred că un critic ar trebui să înţeleagă și ceea ce nu iubește; după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege: să depășească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie penetrantă. Înţelegerea deci, ca putere de supunere la obiect, ca probă de plasticitate spirituală, ca sfidare a închistării și suficienţei, ca semn că dialogul există și comunicarea – comuniunea chiar – sînt posibile“.

O altă mare tristeţe: iluzia că sîntem o cultură de critici – pentru că nu am dat Europei nici un critic notabil, care să impună un scriitor român în afară, o idee, o teorie care să aprindă, undeva, altundeva decît în vatra strămoșească, o scînteie (nu-i pun la socoteală pe criticii emigraţi). Se întreabă oare criticii băștinași, pe urmele unui mare autor francez de origine română, à quoi bon avoir quitté Coasta Boacii? Mă tem că numai după ce o părăsești o poţi privi cu adevărat, o poţi înţelege, închiderea devenind vizibilă doar după ce ieși din ea.

Un detaliu semnificativ: dintre autorii români ai ultimelor două decenii traduşi în alte limbi – mă refer la cărţi –, cei mai mulţi sînt, aproape exclusiv, prozatori şi poeţi. Unii, tineri, merg la burse sau festivaluri internaţionale, se află într-un circuit cultural normal în Europa, în America şi în Asia, dar aici, în România, se zbat între dispreţul unor critici şi marginalizarea socială. Nu sînt bani pentru ei, nu sînt fonduri, nu sînt posturi, nu sînt reviste, nu sînt uniuni. Căci sîntem, instituţional, funcţional, mental, simbolic, o cultură de critici, masculină şi războinică, care-şi dispută teritoriul, care-şi împarte armatele şi prada, după raiduri sau războaie. Războaie mari, într-o lume foarte strîmtă, ameninţată cu autosufocarea. Dialogul cultural real, acceptarea Celuilalt, a diferenţei, pluralitatea, imparţialitatea – poate semne ale feminizării unei culturi ? – sînt rare la noi.

Funcţionează în cultura noastră, în zona aşa-zis critică a ei, unde domnește şi o ușoară mefienţă faţă de literatura tînără, un soi de izolaţionism tipic insular, un cvasidispreţ pentru toate lucrurile care se întîmplă în afară, pentru burse, pentru publicaţiile ISI, pentru articolele sau cărţile scrise în alte limbi decît cea maternă. Ce legătură au acestea cu modelul local al criticii de întîmpinare? Ele nu sînt indispensabile pentru o autoritate construită, în fond, nu pe criterii ştiinţifice, academice, confirmată în afara ogrăzii proprii, ci pe jocul puterii sau pe farmecul stilului personal, în scris sau în relaţiile sociale „interne“.

Îmi permit să cred că legitimitatea criticului sau critica de autoritate sînt concepte discutabile în afara unei culturi paternaliste, tradiţionale sau doar postcomuniste ca a noastră. Lumea noastră literară e intens politizată şi polarizată în jurul unor centri de putere aflaţi iremediabil pe poziţii de ostilitate, o lume în care sînt puţini intelectuali independenţi şi care îşi joacă independenţa intelectuală, politică, morală cu un anumit preţ. Singura variaţie care dă culoare şi pitoresc e dată de mişcările-surpriză ale elementelor flotante.