Romanele scrise de Zeruya Shalev, o prozatoare foarte preţuită şi multipremiată din Israel, au generat, în România, o adevărată comunitate de cititori devotaţi, cîştigaţi cu totul de anvergura poveştilor ei, de bogăţia psihologică pe care o explorează atît de nuanţat în romane, de luciditatea cu care analizează indivizi surprinşi în cursul unor complicate tangaje existenţiale. I-au apărut, pînă acum, în limba română, Soţ şi soţie şi Fărîme de viaţă, ambele traduse de Ioana Petridean, la Editura Polirom, Thera, roman apărut la aceeaşi editură şi tradus de Any Shilon, şi Viaţa amoroasă, de altfel primul roman al ei tradus în limba română tot de Ioana Petridean, în colecţia „Raftul Denisei“, la Editura Humanitas Fiction. Durere este cel mai recent roman al Zeruyei Shalev, al cincilea, tradus din ebraică de Gheorghe Miletineanu şi apărut la Editura Polirom, în această primăvară. Este o poveste centrată pe un moment dificil din viaţa unei femei din Ierusalim, Iris, care, la zece ani după ce trăieşte oroarea unui atac terorist, în urma căruia rămîne cu dureri de adîncime, ajunge să se întîlnească cu iubitul ei din tinereţe, un om de care a fost legată printr-o dragoste simbiotică, dar care a părăsit-o atunci cînd se aştepta mai puţin. Abandonul acesta, de la sfîrşitul adolescenţei, a lăsat urme dureroase şi i-a dirijat din umbră deciziile viitoare, Iris neputînd să integreze, cu adevărat, acest sfîrşit în viaţa ei. Căsătorită, cu doi copii adolescenţi, protagonista romanului Durere îşi analizează şi îşi cumpăneşte deciziile într-un moment de cotitură, în care alegerea ei poate afecta mai multe vieţi: ale copiilor şi ale bărbatului cu care e căsătorită de foarte mult timp.
Zeruya Shalev se întîlneşte joi, 2 iunie, cu cititorii din România, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, de la Romexpo. Evenimentul este programat de la ora 18.00, la Scena din Pavilionul C4, iar alături de scriitoare vor participa Simona Sora, Mihaela Dedeoglu, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Marius Constantinescu, în calitate de moderator. Această întîlnire a fost organizată cu sprijinul Editurii Polirom şi al Ambasadei Israelului în România, Zeruya Shalev fiind inclusă în delegaţia de scriitori care reprezintă Israelul ca ţară invitată de onoare a celei de a XI-a ediţii Bookfest. Între 1 şi 5 iunie, la Salonul de la Romexpo vor fi prezenţi scriitori foarte reprezentativi pentru spaţiul literar din Israel: Fania Oz-Salzberger, Meir Shalev, Dror Mishani, Roni Oren şi Gil Hovav. Zeruya Shalev este, alături de ei, o voce care a trecut de mult graniţele ţării sale, cărţile ei fiind traduse în întreaga Europă. (A.P.)
Aţi spus adeseori că, în ficţiune, preferaţi să abordaţi subiecte noi şi nu să vă bazaţi pe propria experienţă. Cu toate astea, în Durere, scrieţi despre un accident foarte asemănător cu cel prin care aţi trecut dumneavoastră, cînd aţi fost victima unui atac terorist. Ce v-a făcut să vă răzgîndiţi şi să reveniţi, prin culoarul ficţiunii, la o experienţă personală?
Prefer, într-adevăr, să-mi fac personajele să acţioneze bazîndu-mă pe imaginaţie, şi nu pe memorie, dar în anumite situaţii combinaţia dintre cele două opţiuni este cea care generează o sursă de inspiraţie unică. În Durere am scris despre rănile suferite după un atac terorist, ceva ce am trăit eu însămi. Numai că am scris despre asta la aproape zece ani distanţă de momentul cînd s-a întîmplat, după ce am procesat cele petrecute într-un mod care mi-a permis să pun evenimentele în perspectivă. În plus, am creat o protagonistă care e foarte diferită de mine – are un caracter şi o poveste de viaţă care nu seamănă cu ale mele. Întîlnirea ei cu un asemenea moment a fost, aşadar, altceva comparativ cu ceea ce am trăit eu.
Există cîteva elemente în romanul dumneavoastră care îi aduc cititorului în minte o povestire scrisă de Marguerite Duras, Durerea, iar ele subîntind ideea de pierdere, aşteptare şi suferinţă. Aţi avut în minte un soi de dialog cu acest text?
Din păcate, nu am citit încă Durerea de Marguerite Duras, dar se poate să fi fost influenţată de alte cărţi ale ei pe care le-am parcurs. Dar promit să o adaug în topul listei cu cărţi pe care e obligatoriu să le citesc.
Acţiunea romanului dumneavoastră Durere are loc în două oraşe: Ierusalim şi Tel Aviv. Cum vă raportaţi la fiecare dintre ele şi cum vă hrănesc scrisul?
De mai bine de 30 de ani, Ierusalim este oraşul meu şi are o influenţă profundă asupra scrisului meu. Chiar dacă, teoretic, poveştile mele s-ar fi putut petrece la Roma, Paris sau la Bucureşti, pentru mine Ierusalimul este o sursă de inspiraţie şi de bruiaj, în acelaşi timp – tensiunea, extremele, istoria mereu prezentă, greutatea şi melancolia –, toate pot să inspire, dar să te şi paralizeze. Tel-Aviv e mult mai uşuratic şi mai hedonist, un oraş mai modern, nu la fel de legat de trecut. Alma, fiica de 21 de ani a protagonistei mele, Iris, se mută la Tel Aviv să scape de acasă şi să fie independentă, dar descoperă că un oraş mare poate fi periculos.
Personajul dumneavoastră principal, Iris, trece printr-o criză: e prinsă între dorinţele ei secrete, personale şi datoria faţă de familie şi copii. S-ar putea spune că este vorba despre o temă foarte veche, însă circumstanţele aparte o individualizează profund şi o înconjoară de neprevăzut. A fost dificil pentru dumneavoastră să abordaţi aşa un subiect?
Iris se trezeşte prinsă într-un conflict care este, într-adevăr, foarte asemănător cu criza de factură clasică – situaţia în care individul e constrîns să aleagă între loialitatea faţă de familie şi marea poveste romantică, o realitate care pare să cuprindă totul –, dar pe care îl percep şi ca fiind foarte diferit de aceasta. Eitan nu e un bărbat oarecare, un donjuan care încearcă să seducă o femeie măritată. El e băiatul pe care l-a iubit în tinereţe, cel care a abandonat-o şi a aruncat o umbră mare şi persistentă asupra vieţii ei. Conflictul nu este aşadar, între familie şi dragostea ei pentru altcineva, ci între dragostea totală, simbiotică, dragostea care nu acceptă existenţa individuală şi un model mai matur de iubire, care îţi permite să creşti şi să te dezvolţi. Iris nu a ales, cu adevărat, niciodată, iar asta e şansa ei să o facă. Nu este vorba despre şansa de a-l iubi din nou pe Eitan, aşa cum poate părea la început, ci de oportunitatea de a alege, pentru prima dată în viaţa ei.
V-a fost teamă de ceva anume, în timp ce aţi lucrat la acest roman? A fost mai greu de scris decît celelalte cărţi ale dumneavoastră?
Scrierea unui roman presupune de fiecare dată teamă şi anxietate, trăite în acelaşi timp cu sentimentul de bucurie şi de mulţumire. A fost o mare aventură să scriu Durere. M-am identificat foarte mult cu protagonista mea şi i-am simţit cu totul durea. Tocmai pentru că ea e fermă şi condusă de spirit practic, momentul în care începe să piardă controlul asupra propriei vieţi a fost deosebit de dramatic şi de dificil pentru mine.
Iris este profesoară şi o mamă care trăieşte, pentru un timp, eşecul de a nu-şi putea ghida propria fiică. Credeţi că un astfel de eşec ar fi arătat diferit, dacă personajul dumneavoastră ar fi fost bărbat? Cu alte cuvinte, credeţi că oamenii au tendinţa să aştepte lucruri diferite de la mame decît de la taţi, de la profesoare decît de la profesori, de la scriitoare decît de la scriitori?
Da, chiar şi în ţările relativ moderne, există în continuare inegalitate între femei şi bărbaţi, nu doar în ceea ce priveşte aşteptările societăţii, dar şi în ceea ce aşteptăm noi de la noi. Iris, de exemplu, este directoarea unei şcoli şi lucrează mai mult decît soţul ei, dar, în acelaşi timp, aşteaptă de la ea să fie şi mamă cu normă întreagă şi simte că e vina ei pentru problemele fiicei. Din păcate, autoarele sînt, în continuare, private diferit decît bărbaţii. Este cu mult, cu mult mai uşor să le etichetezi scrierile ca fiind comerciale sau chick-lit. Dar lucrurile se schimbă şi văd transformări care vor continua, sper eu, să micşoreze disparitatea.
Aţi ştiut, de la început, cum se va termina povestea?
Nu am avut nici o idee despre cum se va termina această carte. Orice era posibil. Prefer să scriu fără să ştiu de la început cum se va desfăşura povestea. E ca atunci cînd conduci noaptea folosind numai faza scurtă, cînd vezi doar un pas în faţă şi nu ştii care e destinaţia finală. În acest fel, le permit personajelor să crească pe măsură ce ajung să le cunosc mai bine şi să înţeleg ce e bine pentru ele. Este un proces de durată care cere libertate totală şi la care nu poţi să ai acces dacă eşti prins între limitele unei intrigi prestabilite.
Aţi venit de cîteva ori în România şi aveţi fani devotaţi. Percepeţi vreo diferenţă între modul în care vă sînt citite cărţile aici, raportat la alte spaţii culturale?
Le sînt foarte recunoscătoare cititorilor, mei fideli din România şi sînt de fiecare dată fericită să-i întîlnesc din nou. Trebuie să recunosc că nu am sesizat diferenţe dramatice ale cititorilor din foarte multele ţări pe care le-am vizitat, în special în Europa. În Israel, în Turcia, în Germania sau în România întîlnesc oameni care sînt interesaţi de lumea emoţiilor şi vor să o exploreze, oameni care caută o experienţă emoţională semnificativă. Aceste întîlniri mă fac foarte fericită.
Cum ştiţi care e următoarea poveste pe care o veţi spune?
În mod normal, îmi ia cel puţin un an pînă să încep să scriu o carte nouă, şi apoi nu ştiu niciodată ce urmează să se întîmple. Ideea romanului Durere s-a născut din nişte gînduri despre trecut, despre felul în care oamenii sînt atraşi de propriul trecut – uneori cu o forţă mai mare decît cea cu care ar fi dispuşi să se gîndească la viitor. Am încercat să creez cea mai dramatică întîlnire dintre o femeie şi trecutul ei.
Cum vă cultivaţi creativitatea? Este cititul, de exemplu, esenţial pentru scrisul dumneavoastră, există altceva de care aveţi nevoie pentru a vă concentra asupra muncii dumneavoastră de romancieră?
De-a lungul anilor, am învăţat că cel mai bun stimulent pentru scris este scrisul. Nu gînditul la scris sau vorbitul despre asta şi nu călătoriile sau cititul. Cititul e, desigur, important şi foarte hrănitor, dar cînd scriu, am mare grijă cu cititul. Nu vreau să mă influenţeze, nu vreau să fiu atrasă înspre altceva sau să mă simt intimidată. În cazul meu, scrisul a venit întotdeauna natural, lucru pe care încerc să-l conserv, în ciuda faptului că devine un pic mai greu odată cu trecerea timpului.
Interviu realizat de Alina PURCARU