Sub semnul lui Hermes

Nu cred că există specii caduce, există doar – şi au existat dintotdeauna – autori greu de citit, maniere de percepţie improprii şi tipuri ilizibile de discurs „critic”. Cronica literară este o specie necesară, cu atît mai necesară cu cît confuzia valorică este mai mare. Din păcate, piaţa editorială este distorsionată, astăzi, de o serie de fenomene extraculturale: pe de o parte, dificultatea editurilor mici, care scot cărţi foarte bune, de a-şi difuza cărţile în reţeaua de librării, pe de altă parte, deprofesionalizarea presei cotidiene, în general indiferentă la cultură sau selectînd, în puţinele situaţii în care ştirile culturale pătrund, totuşi, în pagină, doar cîteva nume şi titluri, ale unor autori-vedetă, şi ignorînd total diversitatea fenomenului literar contemporan. Dispariţia librăriilor, a revistelor culturale, lipsa de interes a televiziunilor comerciale pentru actul cultural – atunci cînd nu este pigmentat cu ingrediente ce ţin de scandal sau de modă – şi încurajarea constantă a prostului gust sînt tot atîţia factori ce contribuie la deteriorarea spaţiului public.

În ce măsură ar putea cronicarul literar să redea literaturii şi scriitorilor forţa de impact de odinioară?  Aş spune că scopul cronicii literare este acela de a aduce în prim plan o carte bună şi de a face să se vorbească despre ea. Cu cît mai multe vor fi cărţile valoroase despre care alege să scrie, cu atît mai greu de negat vor fi legitimitatea şi autoritatea lui. El, „agentul de legătură” între lumi distincte, variantă modernă a lui Hermes Trismegistos, el, cronicarul literar, este singurul responsabil de imaginea pe care şi-o construieşte, în timp, prin toate intervenţiile sale publice. Legitimitatea (sau lipsa lui de legitimitate) depinde exclusiv de prestaţia lui critică, de intuiţia şi argumentele pe care le pune în joc pentru a susţine un punct de vedere, o carte, un autor, o direcţie artistică. Modul lui de existenţă, cultural vorbind, este entre-deux, iar condiţia primordială a supravieţuirii lui este dragostea pentru literatură. Nu poţi să scrii despre cărţi, dacă nu le iubeşti, nu poţi emite judecăţi de valoare, dacă plăcerea lecturii îţi este străină. Dar cronicarului literar, pentru a dobîndi şi, mai ales, pentru a-şi păstra legitimitatea, îi este necesară nu doar intuiţia valorii şi dragostea pentru literatură, ci şi o bună cunoaştere a istoriei şi teoriei literare. Epoca impresionismului critic a trecut, chiar dacă reprezentanţii ei sînt, astăzi, foarte vocali în spaţiul publicistic de la noi. Autoritatea cronicarului vine şi din capacitatea lui de a comenta o carte în contextul mai larg al operei scriitorului respectiv, al literaturii române contemporane şi, la fel de important, în relaţie cu alte cărţi, apărute recent în afara ţării. Ne plîngem adeseori de lipsa de vizibilitate a literaturii române în străinătate, dar uităm că un rol activ în promovarea literaturii îi revine şi cronicarului literar, care ar trebui să aibă „antene” suficient de performante pentru a stabili conexiuni, pentru a sesiza, dincolo de detalii, perspectiva de ansamblu, reţeaua literaturii contemporane, în cadrul căreia literatura noastră reprezintă o voce distinctă. Mi se pare că lipsesc, din majoritatea cronicilor pe care le citesc, tocmai aceste conexiuni care să pună cartea comentată în relaţie cu celelalte cărţi, care să ia în considerare, altfel spus, diacronia şi sincronia.

Exerciţiul hermeneutic presupune viziune şi intuiţie critică, ştiinţă de carte şi capacitate de a-ţi depăşi parti pris-urile, simpatiile, prejudecăţile şi resentimentele (destul de frecvente în lumea literară). Pentru asta e nevoie să iubeşti literatura mai mult decît pe tine însuţi/însăţi; numai aşa poţi înţelege că, în materie de critică literară, singura putere reală este aceea pe care ţi-o conferă propriile tale comentarii, interpretări, judecăţi formulate de-a lungul timpului. Cred că nu atît despre putere şi relaţii de putere se cuvine să vorbim, cît mai ales despre responsabilitate şi etică a lecturii. Pentru că un critic adevărat nu este cel care se pune pe sine însuşi/însăşi în centrul atenţiei, ci acela care, citind o carte, simte bucuria întîlnirii privilegiate cu un univers care, deşi străin, devine treptat al lui. Cine face cronică literară pentru a obţine un statut aparte, pentru a „face jocurile” în lumea literară, acela nu are nici o şansă de a depăşi bariera timpului. Ierarhiile sînt efemere, iar cei care pretind că „fac” canonul se complac într-o patetică iluzie autoritaristă. Pe termen lung, „politicile literare” – cele care se articulează pe orgolii şi interese străine literaturii – nu sînt altceva decît meschine intrigi de culise, a căror relevanţă pentru cititori este nulă. Cea mai importantă forţă ce stă la îndemîna cronicarului literar este, cred cu tărie, capacitatea lui de a iubi literatura mai mult decît pe sine.