1.Cronica literară – cu varianta cronicii de întîmpinare (în publicaţiile săptămînale) – nu este, cu siguranţă, o specie „caducă“, ci dimpotrivă, o componentă indispensabilă a publicaţiilor literare/culturale; ea este şi o componentă importantă a paginilor literare ale cotidienelor, în străinătate – fiindcă, din păcate, în România, cotidienele au renunţat, din raţiuni comerciale, la paginile culturale. Eu n‑aş folosi termenul „caduc“ în această chestiune, şi – deşi „declinologia“ este la modă în lume, cu deosebire în Franţa, unde beneficiază de numeroşi specialişti în materie (teoreticieni şi critici literari), ca şi de un celebru romancier (de talent) cum e Houellebecq –, m-aş situa mai degrabă pe un teren pragmatic. Aşadar, pragmatic vorbind, cronica literară – la fel ca aceea muzicală, dramatică, plastică – există bel et bien pentru că trebuie să dea seamă de actualitate, de eveniment: apariţii editoriale/lansări, în cazul domeniului literar (în alte domenii artistice, există cronici imediat după premiere ori vernisaje). Cotidienele şi hebdomadarele dau seamă de actualitate, iar cronica literară, în ce-o priveşte, se ocupă de actualitatea din domeniul cărţii. E o chestiune de pragmatism, dar şi – ţin să adaug – de profesionalism: o publicaţie culturală, dar şi din presa generalistă, care se respectă nu-şi permite să ignore actualitatea literară, deci nu-şi permite să se lipsească de cronica literară/de întîmpinare.
Adevărata „caducitate“ în această chestiune – şi cred că aici se poate vorbi, într‑adevăr, de o mutaţie – priveşte, de fapt, „suportul“ cronicii literare; e o problemă mai generală a presei în epoca internetului şi a globalizării. Încetul cu încetul, trecem de la „Galaxia Gutenberg“ la epoca internetului, a online-ului, iar cronica literară trece, şi ea, de la pagina de hîrtie la online, la spaţiul virtual. Dacă ea va continua să apară, în online, într‑un cadru profesional, adică într-o revistă literară/culturală, cred că nu va avea de ce să se teamă, pentru că va continua să fie percepută la modul avizat, profesionist – neriscînd să fie confundată cu comentariile literare amatoristice de pe bloguri şi nefiind, în nici un fel, nevoită să aibă de-a face cu ele (adică cu datul general cu părerea, pe care-l stimulează democratizarea adusă de internet, dar nici cu textele de promovare de pe bloguri).
„Critica de autoritate“ – în forma pe care o cunoaştem noi, în România – a fost o anomalie a sistemului comunist, un sistem dictatorial şi izolaţionist, care a menţinut şi a controlat – în interiorul cîmpului cultural, literaturocentrist prin excelenţă – o zonă de manifestare restrînsă, a cîtorva oameni şi a cîtorva reviste. Aceşti critici, toleraţi de regim, dar reuşind, în acelaşi timp, să se menţină în zona esteticului (şi să facă o „rezistenţă“ din el), au căpătat autoritate într‑un cîmp literar, la rîndul lui, controlat de/prin cenzură şi izolat de contextul internaţional.
Pe de altă parte, şi în capitalismul de azi – în alte legi şi condiţii, desigur, sub presiunea pieţei, a comercialului şi a online-ului –, se poate forma autoritatea criticului. E drept, spaţiul de manevră, în era globalizării şi a informaţiei masive, e mult mai larg, la fel şi categoriile de public, diseminate în online. Însă, eu cred că legea calităţii, a competenţei – susţinute de perseverenţă şi de un cadru profesional – funcţionează cel mai bine într-o societate liberă, democratică. Autoritatea se cîştigă în timp, formîndu-ţi un public şi formîndu-te pe tine, în acelaşi timp, la standarde de competenţă şi de credibilitate. Contează mult, cred eu, pe de o parte, pasiunea (plăcerea) pentru ceea ce faci (care se vede în scris), iar pe de alta, luarea în considerare a categoriilor de public cărora li te adresezi.
2-3. Cronicarul literar (şi cronica literară) se află într-o „criză de legitimitate“ în măsura în care cultura umanistă şi cartea, în general, pierd teren în societatea acestui capitalism „tîrziu“. Literaturocentrismul a dispărut de mult, din cultura europeană şi românească (înlocuit de o dominaţie a imaginii), iar în România, piaţa de carte stă şi mai prost decît în alte ţări, pe de o parte, din motive economice (putere mică de cumpărare), iar pe de alta, din motive mentalitare, educaţionale (nu există un public larg educat şi obişnuit să cumpere carte). Nu există, de altfel, nici politici culturale care să ajute la formarea acestui public şi, implicit, la „legitimarea“ criticului/comentatorului literar, care ar trebui să se adreseze celui dintîi.
În ce mă priveşte, aş putea să o citez pe Julia Kristeva (într-un interviu pe care mi l-a acordat la Bucureşti): mă consider şi eu o „pesimistă energică“, sau poate mai degrabă cu o doză de pragmatism, continuînd să-mi practic meseria de critic literar. Nici puţin idealism nu strică: scriu sperînd în întîlniri cu cărţi extraordinare/autori extraordinari şi cu cititori empatici, pasionaţi, inteligenţi etc. – aşa cum criticii noştri „de autoritate“ de pe vremuri aşteptau să descopere scriitorul „de geniu“, să-l vadă trecîndu-le pragul casei/cenaclului 🙂
4.Sistemul nostru literar a fost – şi este încă – unul patriarhal, bine consolidat de regimul comunist, un sistem în care poziţiile de putere sînt deţinute de bărbaţi. Am mai spus asta în „Introducerea“ dosarului „Femeile în spaţiul public“, pe care l‑am realizat în numărul nr. 819/21-27 aprilie 2016 din Observator cultural. Schimbările se fac încet, în infrastructuri şi în instituţii, ca să nu mai vorbesc de mentalităţi, dar chiar şi aşa – ele se produc, totuşi.
5.Din punctul meu de vedere, politica literară/politicile literare şi politica propriu-zisă n-ar trebui să se intersecteze.
În privinţa relaţiilor de putere, ele sînt mai degrabă reprezentate de instituţiile literare (multe dintre ele inerţiale, nereformate). Critica literară curentă contribuie însă, şi ea, la o anumită ierarhizare literară, care orientează scriitori şi cititori, o ierarhizare care, pe termen lung, poate influenţa canonul literar; pe termen scurt, ea influenţează premiile literare şi notorietăţile în contemporaneitate. Acest lucru acordă o anumită pondere şi importanţă criticului/comentatorului literar. Totul e ca acesta din urmă să-şi facă meseria corect (onest, pe cît posibil), pentru că lumea literară românească, din păcate, e una – în continuare – destul de mică şi, inevitabil, de provincială (toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, spiritul de imitaţie funcţionează şi el puternic etc.). „Balcanismul“ şi provincialismul din cultura noastră nu-mi plac, recunosc, însă continui să fiu o „pesimistă energică“, vorba Juliei Kristeva, în meseria pe care o practic.