Noul val critic şi politicile autorităţii

1-3. Nu e nevoie să cădem în sociologism pentru a observa că „autoritatea“ criticii literare (ca model paternalist) a fost legitimată, la noi, de un stat ierarhic-piramidal. Un asemenea stat a existat şi în epoca încă patriarhală, de modernizare incipientă, a lui Titu Maiorescu, a existat – în pofida egalitarismului proclamat – şi pe vremea totalitarismelor. Autoritatea de tip „maiorescian“, recalibrată prin dialectica naţional-universal, în anii destinderii poststaliniste, datorează enorm acestui tip de ordine a statului naţional modern. Astăzi, literatura nu mai are însă rolul central, etatizat comunist sau naţionalist de pînă în deceniul zece al secolului trecut. Capitalul simbolic acumulat în anii comunismului nu mai poate fi regenerat, şi nu din motive de „precaritate a operei“ noilor veniţi, ci pentru că însuşi tipul de structură socială şi de format cultural care l-a făcut posibil nu mai există. Noii reprezentanţi ai genului încearcă să-şi negocieze alte roluri publice, mai modeste şi mai lucrative. A oficia autoritar în templul criticii a devenit anacronic şi contraproductiv, chiar dacă, pentru mulţi dintre cei formaţi în vechiul regim, cînd directivele de la Centru făceau şi desfăceau totul, împărţind excomunicări, indulgenţe sau titluri nobiliare, vechile reflexe paternaliste rămîn active. Însă pentru majoritatea celor din generaţia mea sau mai tineri, argumentele de autoritate nu mai ţin. Altele sînt pentru noi valorile-reper: expertiza, inteligenţa, independenţa, discernămîntul, onestitatea. Epigonismul sau obedienţa discreditează iremediabil, iar autoritarismul se manifestă atunci cînd autoritatea reală (credibilitatea morală şi intelectuală) dispare.

Autoritatea cronicii literare îşi are şi ea istoria sa. În perioada interbelică, de primă înflorire a genului, foiletoniştii moderni erau în general profesori de liceu. Nici în perioada poststalinistă, cînd tradiţia „estetică“ şi „naţională“ era recuperată euforic, cronicarii literari (şaizecişti) intraţi în Universitate nu erau prea mulţi, aflaţi, în plus, pe poziţii inferioare. Publicul îi credita şi îi asculta pe cei la care obedienţa faţă de oficialitate era considerată minimă, iar libertatea propriilor judecăţi şi raza de acţiune – maxime. Autoritatea cronicii devenise însă de neimaginat în afara implicaţiilor ideologice şi politice. Atît liberalismul estetic lovinescian, cît şi estetismul naţional călinescian au reprezentat, în acei ani, strategii de legitimare prin literatură pe axa Est-Vest a Războiului Rece. Ca restauratori ai tradiţiei estetice şi susţinători ai literaturii de calitate, cronicarii literari de prim-plan obţineau dividende şi din partea oficialilor care îi girau sau protejau, şi din partea criticilor Europei Libere: şi ca vitrină liberalizantă a Statului, şi ca apărători/salvatori ai valorilor literare neaservite. Revistele-reper aveau rubrici fixe, unde tinerii critici afirmaţi la vîrf în anii poststalinismului monitorizau actualitatea literară vegheată de cenzura „moale“ a epocii. În anii ’80, conflictul dintre sincronişti şi protocronişti va prelungi în plan literar conflictul dintre vechii internaţionalişti şi noii naţionalişti din interiorul PCR şi pe cel extern, dintre agenda Occidentului liberal şi cea a Estului tiersmondist (pînă la apariţia politicii de glasnost a lui Mihail Gorbaciov).

Beneficiari ai susţinerii din partea criticilor şaizecişti, dar afirmaţi – spre deosebire de ei – într-un context politic complet nefavorabil, frustrant, optzeciştii nu şi-au mai extras capitalul simbolic din cronica literară. Locurile din faţă ale autorităţilor în materie erau ocupate, iar accesul în Uniunea Scriitorilor şi Universitate fusese blocat de un Sistem intrat în faza autarhică. Agenda emancipării naţional-estetice (legitimată iniţial prin respingerea realismului socialist) lăsase locul unui misionarism generaţionist, de avangardă autohtonă a emancipării prin globalizarea post­modernă. O globalizare, deocamdată, literară, ale cărei implicaţii politice vor fi date pe faţă abia în postcomunism. Principalii foiletonişti din România anilor ’60-’70 puneau în centrul demersului lor – eminamente unificator – umanismul tradiţional, adresîndu-se, prin intermediul cronicii, unui public general-cultivat. În schimb, criticii optzecişti adoptă un discurs teoretic interdisciplinar, afin poststructu­ralismului occidental şi adresat unui public specializat. Pentru ei, „impresionismul“ dominant al predecesorilor, identificat autorităţii (şi popularităţii) foiletonului, reprezenta o formă de retard metodologic, justificat ca reacţie la dogmatismul stalinist. În opoziţie cu populismul mişcărilor de amatori gen „Cîntarea României“ şi cu un discurs oficial apter, ei îşi vor construi o identitate reformistă de specialişti up to date, sincronizaţi (pe cît posibil) cu „trend-urile“ academice globale. După 1989, febra implicării civico-politice a confiscat însă aproape toate energiile criticilor de întîmpinare („bătălia canonică“ din planul vieţii literare – între revizioniştii „est-etici“ şi apărătorii vechiului canon naţional-estetic –, urmînd‑o îndeaproape pe cea politică, dintre Opoziţia liberală şi simpatizanţii regimului Iliescu). Ajunşi pe alt nivel al autorităţii intelectuale, politice sau instituţionale, criticii şaizecişti au abandonat foiletonul, recunoscîndu-i, de fapt, ineficienţa în noile condiţii; de cealaltă parte, chiar atunci cînd l-au practicat, optzeciştii l‑au considerat o specie secundară, cerînd de la el mult mai mult decît putea oferi.

Un revival al foiletonisticii se va produce abia odată cu valul criticilor douămiişti, în condiţiile în care conducătorii de publicaţii din generaţii mai vechi simţeau, acut, nevoia unui „schimb de mîine“; în aceşti ani s-a produs şi maturizarea (chiar boomul) pieţei noastre editoriale, cu Editura Polirom în prim-plan (după ce anii ’90 fuseseră dominaţi de recuperările anticomuniste ale Editurii Humanitas, care eclipsaseră noua literatură română de la Nemira – axată pe nouăzecişti şi pe SF –, de la Paralela 45 – axată pe promovarea optzecismului – sau de la Cartea Românească). Pe măsură ce începeau să se desprindă de influenţa şi condiţionările diriguitorilor din generaţii mai vîrstnice, douămiiştii au încercat să reabiliteze ceea ce, din motive ideologice sau partizane, refulaseră predecesorii, realizînd o sinteză între „impresionismul“ foiletonistic al şaizeciştilor şi limbajele generaţiilor postmoderne. Dar, maturizîndu-se, au început şi ei să neglijeze cronica sau s-o practice din inerţie. Ne lipseşte, din păcate, o istorie a foiletonisticii autohtone; ea merită scrisă şi ar fi, cu siguranţă, instructivă.

În prezent, din motive economice, săptămînalele literare au ajuns dramatic de puţine. De fapt, numai două, Observator cultural şi România literară. Ultima, cîndva nava-amiral a foiletonisticii româneşti, a devenit în multe privinţe un antimodel, ajungînd să confunde (prin unii conducători ai ei) exerciţiul critic cu reglările de conturi şi autoglorificările provinciale. Lunarele din ţară, unele de bună calitate, nu mai circulă, receptarea lor tinzînd să devină una strict locală. Ziarele (cele care nu au trecut complet în online) nu mai au pagini de literatură ca altădată (şi ca în alte ţări). Apar tot mai multe reviste şi platforme online, uneori notabile în planul dezbaterii ideologice, în vreme ce Facebookul a ajuns să absoarbă mare parte din ceea ce se cheamă viaţă literară. Adevărata problemă rămîne parohializarea clientelară, fărîmiţarea extremă a cîmpului cultural. Există nenumărate găşti, bisericuţe, grupuri cvasiînchise, care nu mai comunică unele cu celelalte. În asemenea condiţii, impactul comentariului de carte a scăzut, iar unii combatanţi au abandonat cursa în favoarea unor proiecte mai presante. Majoritatea cronicarilor literari douămiişti lucrează în universităţi sau institute de cercetare pe salarii modeste şi resimt din plin presiunea birocraţiei aferente, a CV-urilor necesare avansării, obligaţia publicării în reviste cotate, a participării la granturi ş.a.m.d. Cei care au abandonat cronica au făcut-o, pînă la urmă, şi dintr-un calcul de rentabilitate. În plus, a devenit imposibil să ţii pasul cu producţia editorială; fiecare comentator scrie cînd are chef despre ceea ce interesectează agenda sa. Eu însumi am ameninţat, acum cîţiva ani, cu abandonarea criticii de întîmpinare. Am revenit, între timp, asupra „demisiei“, care fusese doar o „retragere tactică“, dar am redus mult turaţia.

Nu trebuie să neglijăm, totuşi, nici jumătatea plină a paharului. Apusul Autorităţii critice centraliste dă o şansă emulaţiei pluraliste, în care nu unul, doi sau trei critici vor mai da tonul, ci o întreagă reţea naţională de comentatori cu formule diverse, din toată ţara (nu-i mai menţionez pe toţi – mi-ar lua prea mult spaţiu). Modelul ierarhic-piramidal, construit pe verticală, în jurul unui Centru canonizator, a lăsat locul unui model orizontal, de tip network, în care autoritatea critică nu dispare, dar devine minimală, discretă, non­autoritaristă. Faptul că Andrei Terian, Mihai Iovănel, Teodora Dumitru, Cosmin Borza, Simona Sora ş.a. au ieşit (temporar sau nu) din zona foiletonisticii, iar alţii (Alex. Goldiş, Bogdan Creţu ş.a.) au devenit comentatori sporadici nu înseamnă că nu „filtrează“ actualitatea cu alte mijloace. Rolul promoţional al cronicii literare tradiţionale a fost absorbit, în parte, de alte medii şi de alte discursuri. Există, apoi, o critică de construcţie diseminată atît la nivel naţional, cît şi la nivelul „criticii de export“ (cum ar spune Andrei Terian), din care proiectele unificatoare nu lipsesc – mă gîndesc la noua ediţie a Dicţionarului General al Literaturii Române sau la seria Cronologiei vieţii literare româneşti, ambele elaborate în cadrul Institutului „G. Călinescu“, dar şi la alte demersuri în care criticii douămiişti au un cuvînt important de spus.

4.Înainte de război, singurul cronicar literar-femeie relevant era Izabela Sadoveanu, iar în anii comunismului şi imediat după, singura autoritate canonică feminină a fost Monica Lovinescu (şi aceasta, în exil). Deşi liberalizarea postdecembristă a adus o creştere spectaculoasă a numărului criticilor-femei, odată cu prăbuşirea (relativă) a modelului autorităţii paternaliste, ierarhic-piramidale, senzaţia mea e că mentalitatea patriarhală dictează încă, insidios, în rîndul multor comentatoare. Obstacolele pe care un critic‑femeie trebuie să le înfrîngă pentru a se afirma, sfidînd stereotipurile feminităţii tradiţionale, rămîn mult mai mari decît în cazul unui critic-bărbat, asimilat prin tradiţie cu ideea de instanţă normativă, canonizantă, producătoare de idei şi concepte. Din fericire, generaţia noastră e prima în care discriminările de gen au devenit irelevante.

5.Critica literară a fost întotdeauna terenul unor relaţii de putere politică. În măsura în care literatura a avut un rol major în afirmarea şi emanciparea identitară, socială sau culturală, Şcoala, Universitatea, Academia au reprodus patrimoniul literar prin prisma valorilor oficiale (adaptabile de la un tip de societate la altul). Criticii literari moderni, fie ei adepţi ai autonomiei sau, după caz, ai heteronomiei esteticului, au fost nişte politicieni ai valorilor, atît în calitate de promotori, cît şi de apărători ai acestora, iar „direcţiile“ critice – nişte formaţiuni ideologice. De la pedagogia socială sau naţională a unor Gherea, Iorga, Sanielevici, Ibrăileanu pînă la generaţiile postmaioresciene, de la normativismul represiv al criticii totalitare pînă la întoarcerea postde­cembristă a eticului şi politicului, criticii au făcut politică în interiorul meseriei lor, prin ea şi, adesea, dincolo de ea. Unii, după 1989, şi-au învestit vechiul capital ca „reformişti“ sau, după caz, „conservatori“, la nivelul instituţiilor canonice naţionale şi în relaţie cu noua elită politică. Douămiiştii nu mai au, cum spuneam, nici capitalul simbolic, nici pîrghiile predecesorilor. Instituţia literară trăieşte diminuată, suspendată între un etatism tot mai precar economic şi un neoliberalism global dătător de nesiguranţă identitară. Dar un lucru e sigur: „schimbarea de paradigmă“ în critică, oricum va arăta, va veni din zona douămiiştilor.