Nici Florenţa, nici Veneţia, doar cîteva mici orăşele avînd vestigii medievale, unele încă mai vechi (incluse administrativ în regiunea Emilia‑Romagna, limitrofă litoralului adriatic), îmbietoare pentru hoinăreli pornite zilnic din Rimini, acolo unde Cezar rostise solemnele cuvinte: „Alea iacta est!“, după trecerea Rubiconului. M-aş putea făli, alături de soţie, că am trecut în sus şi în jos istoricul rîuleţ de mai multe ori pe parcursul recentei vacanţe petrecute în zonă. Numai că, din goana trenului, nici n-am apucat să zărim măcar un firicel de apă. Cîtă dezamăgire pentru Daniela, tobă de carte latinească. Slavă zeilor, a putut să compenseze frustrarea, în mai puţin de jumătate de oră, îndată ce am coborît pe peronul gării Cesena (pronunţie cu accent pe prima silabă şi cu un s mai aproape de z), iar autobuzul local ne‑a depus, peste puţine minute, în centrul istoric al urbei.
Din punct de vedere strict turistic, s-ar crede că e o localitate neatractivă, de vreme ce un ghid general al Italiei omite s-o pomenească fie şi tangenţial. La faţa locului însă, lucrurile se prezintă cu totul altfel. În căutarea informaţiilor orientative, nimerim în Piazza del popolo, a cărei latură frontală oferă o mostră de ziduri ale multisecularei fortăreţe. Spaţiul Pieţei propriu-zise are în centru Fontana Masini, monumentală în complexitatea ansamblului de inspiraţie barocă. Sub arcade graţioase se ghicesc galerii de artă. Panouri cu afişele viu colorate ale spectacolelor de teatru profită, ca peste tot, să popularizeze chipuri surîzătoare ale vedetelor locale. Nu-i timp de insistat şi de amănunţit repertoriul stagiunii. Am înţeles că se cuvine să acordăm prioritate instituţiei care concentrează suprema glorie a Cesenei: Biblioteca Malatestiana. O identificăm de la distanţă, graţie aspectului patinat de vreme, ca şi graţie proporţiilor impozant-austere ale edificiului, odinioară spaţiu pios pentru cărturarii-călugări. Dăm să păşim înăuntru, numai că, la stînga intrării, privirile rămîn în urmă, rechiziţionate de un cap eternizat în bronz, pe un soclu cenuşiu (poate din piatră, poate turnat în beton), cam prea înalt, din care cauză, deşi clar incizate, se descifrau destul de anevoie numele şi prenumele personalităţii omagiate: Renato Serra. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Era confratele de generaţie al lui Papini, colaborator la faimoasa lui revistă La Voce, adus adesea în discuţii de Nae Tertulian pe seama reverberaţiilor italieneşti identificabile în scrisul lui G. Călinescu. Desigur, despre Serra, Călinescu aflase de la cursurile lui Ramiro Ortiz, care împletea lauda cu regretele stîrnite de răpunerea pe frontul Primului Război Mondial a exegetului de amplă deschidere. De unde pînă unde, acum, aici, să mă trezesc înaintea intelectualului de elită, care-mi iese în cale, gata să reactiveze un lanţ de referinţe din mediul românesc? Dornic să mă lămuresc, am urcat într-un suflet scările spre biroul Bibliotecii destinat relaţiilor cu publicul. Aflu de la custodele de serviciu – o doamnă nu mai puţin uimită, la rîndu-i, de străinul la curent cu dimensiunea personalităţii de talie europeană recunoscută a lui Renato Serra – că acesta fusese ani de zile directorul reputatului tezaur alcătuit din manuscrise medievale unicat, numeroase incunabule şi mostre liliputane. În ambianţa de mare elevaţie spirituală, elaborase studii destinate să apară în La Voce. Cel din urmă exerciţiu explorator al său ajungea la tipar cînd exigentul autor era de-acum angajat în confruntarea necruţătoare a forţelor beligerante. Chiar din titlu rezultă intenţii cu încărcătură testamentară: Esame di conscienza di un letterato. „Examenul de conştiinţă“ depăşea sondajul psihologic al insului tulburat de criza umanismului, căutător fervent al reperelor filozofice apte să permită lumii contemporane a-şi restabili echilibrul prin regăsirea autenticelor valori ale spiritului.
Faptul în sine de a mă arăta interesat de orizontul preocupărilor lui Renato Serra sporeşte parcă însufleţirea explicaţiilor primite de la însoţitoarea mea. Nu-i mărturisesc legăturile pe care explicaţiile ei mi le sugerează referitor la coincidenţe cu dezbaterile specifice la noi pe vremea generaţiei lui Mircea Eliade. Mă răsplăteşte, într‑un fel, conducîndu-mă să vizitez comorile bibliotecii, expuse în sălile şi pe pupitrele unde lucrau cîndva destoinicii călugări. Masive tomuri evanghelice, manuscrise împodobite cu enluminuri fermecătoare, ale căror culori par introduse numai de o zi-două, spre a da viaţă magică episoadelor biblice din desenele plasate la cap de pagină ori letrinelor executate cu o minuţie îngerească. Pătrundem dincolo de uşi grele, cu ferecături metalice şi încuietori, pentru care sînt necesare chei uriaşe. Ai zice că eram chiar la porţile Raiului. Totul respiră un aer de superioară cucernicie, făcută să înalţe gîndul peste vicisitudinile istoriei. Privesc, admir, las imaginaţia să completeze relatările despre episoade de cronică tulburătoare, cu amănunte privind sutele de tomuri transferate în aceste rafturi direct din biblioteca unui generos papă sau despre invadarea mănăstirii de către trupele lui Napoleon, cu grija de a evita pericolul de jaf şi agresivitate.
Ceea ce nu înseamnă că n-au fost şi evenimente sîngeroase implicate în povestea întinsă pe mai multe generaţii a naşterii şi creşterii Bibliotecii Malatestiana, încă înaintea anului 1500. Conţi şi duci au investit averi ca să avem ce preţui astăzi. Coboram treptele impozantei scări din clădire pentru a regăsi tumultul imediat al străzii, avînd sub braţ volumul lui Renato Serra, ca un blazon al înţelepciunii cumulate în secole de aspiraţii renascentiste, ca un trofeu personal al întîmplării indimenticabile. Tot restul periplului italienesc, cu escale la Urbino (locul naşterii lui Raphael), la Faenza (cu faimoasele ateliere de producere a materiei prime pentru alcătuirea de splendide mozaicuri), la Parma (cu fastuosul Dom, a cărui cupolă centrală reprezintă una dintre creaţiile cele mai semnificative, rămase ca probă a trecerii lui Carravagio prin oraş). Un adevărat şoc: după ce am petrecut o jumătate de zi în Muzeul de Artă din Rimini, cu o miraculoasă secţie de arheologie, neaşteptatul final era rezervat apologiei lui Federico Fellini, fiu memorabil al oraşului. În vitrinele librăriilor, noi şi noi volume îi sînt dedicate. Pînă şi la librăria din gară, un raft era umplut cu titluri privitoare la cariera prolifică a regizorului de film. Volume de artă cu grafică semnată de Fellini, pagini provocatoare erotic, tipărituri cu caracter documentar, bogate în reproduceri fotografice la orice vîrstă. Una din anul premergător ultimului război, într-un grup de adolescenţi, toţi cu biciclete, de unde deduc o tradiţie a velocipedismului extins la culme pe străzi centrale, dar îndeosebi pe faleză, mai ales către seară. Şi nu se deschisese încă sezonul turistic estival.