Critica de întîmpinare este și ea o rotiță – una firească – dintr-un mecanism social și cultural complicat, care a cunoscut în ultimii ani schimbări cu consecințe însemnate. Niște urmări nici tragice, nici tocmai liniștitoare. Nu se poate spune că înainte de Revoluție sau în primul deceniu de democrație critica de întîmpinare s-a așezat ideal în viața culturală. Nici nu avea cum, căci aceasta a fost mereu doldora de metehne. Așa că multe dintre formele de manifestare ale criticii literare sînt șubrede, atunci cînd nu lipsesc. Dar nici moartea nu le e mai aproape ca în alte dăți.
Pe de o parte, „criza“ a făcut să dispară reviste de cultură importante, care garantau, în principiu, valoarea textelor apărute. Odată cu acestea, s-a diminuat și numărul cronicilor, ba chiar au dispărut nume importante care scriau consecvent, de foarte mulți ani, recenzii. Alte nume s-au retras pentru a se ocupa de proiecte personale cu o miză mai mare decît textele apărute periodic în reviste. Altele or fi obosit din cauza efortului ce se dovedește, poate, gratuit. În schimb, nu puțini critici și-au pierdut credibilitatea și s-au dizolvat organic sau cel puțin nu mai reprezintă niște puncte de reper. Dar alții, deși împărați goi, încă se mai învîrtesc prin fața oglinzii și se miră de înfățișarea lor măreață, în timp ce curtenii le duc trena și scandează: „Ce haină strălucită! Și ce croială!“.
Pe de altă parte, în mediul virtual au apărut foarte multe site-uri și platforme unde se scriu cronici de întîmpinare, doar că deseori am găsit aici texte extrem de slabe, care cu greu pot fi numite cronici sau recenzii. Faptul că nu există un colectiv redacțional prin filtrul căruia să treacă textele (sau a cărui existență să constituie pentru cei care scriu o exigență ce crește responsabilizarea) are drept urmare o scădere a calității și, astfel, în fața cititorilor ajung texte care sînt doar rezumate sau divagații impresionist-subiective. Este o mare dorință de a ieși în față cu orice preț, de a deveni vizibil în lumea literară sau măcar de a colabora cu editurile. Iar acest oportunism nu poate avea urmări constructive. Nici pe termen scurt, nici pe termen lung.
Nu trebuie însă pierdut din vedere și un aspect pozitiv pe care blogurile/site-urile/platformele culturale l-au provocat în ultima vreme: scrierea unor texte mai relaxate, mai prietenoase cu cititorii. În reviste, exista și tendința de a scrie cronici de întîmpinare din perspectiva cercetătorului științific, necesarul substrat de teorie literară regăsindu-se adesea mult prea la suprafață, adunat în formulări complicate, aride, care nu aveau darul de a-i apropia pe oameni de cărți. Din contră. Adecvarea, accesibilizarea discursului este una dintre problemele care par însă în curs de reglare. Numai în ultimele luni au apărut două platforme culturale unde semnează și nume ce puteau fi întîlnite pînă acum numai în reviste. Iar acești critici au înțeles că nu e compromis și nici superficialitate să scrii cronică pentru cititori într-o altă manieră decît cea la care se recurge pentru textele din revistele indexate internațional. M-am bucurat să constat că pe astfel de platforme au apărut și autori pînă acum necunoscuți, care scriu extrem de bine și care nu ar fi avut șanse prea mari să ajungă în reviste.
O mare problemă de credibilitate o au în continuare multe dintre revistele de provincie, finanțate totuși din bani publici. Lauda reciprocă a semnatarilor paginilor respective nu poate convinge pe nimeni. Așa cum acordarea unor premii a spulberat (cam tîrziu, ce-i drept) și „autoritatea“ juriilor și a celor premiați, deși spectacolele de genul ăsta continuă. Impostura și imoralitatea complicității nu au cum să fie compatibile cu puterea și prestigiul autentic, pe termen lung. Dar acesta este un truism sfidat necontenit.
Și, ca să cobor și într-o altă zonă, a politicii poate, ar mai fi de spus că, aproape ca orice formă de manifestare a literaturii în România (excepție fac, poate, autorii de manuale și de auxiliare școlare), și critica de întîmpinare rămîne un efort în general nerăsplătit. Foarte puține reviste sau platforme își plătesc colaboratorii. Iar pasiunea nu poate susține la infinit timpul și efortul cerute de scris. A devenit „normă“ ca un scriitor să cîștige chiar mai puțin decît redactorul sau decît orice angajat al editurii sau al revistei unde publică, pentru că, de cele mai multe ori, nu îi rămîne decît satisfacția de a fi publicat. E un aspect ordinar, dar extrem de important, pentru că de aici se naște obligația de a investi în altceva timpul și energia care s-ar dori oferite cărților. Iar dacă nu poți scrie consecvent, e greu să obții și să menții autoritatea. Chiar dacă etica și priceperea nu îți lipsesc.