Intersecții. Critica şi politica

Întrebările legate de critica literară, de raţiunea ei de a exista, de formele în care se manifestă şi de sursele autorităţii celor care o practică şi/sau o promovează revin cu o insistenţă şi intensitate crescînde (vezi, spre exemplu, ultimele numere din Observator cultural). Din multe şi diverse motive nu mai putem să spunem ca poetul (Horațiu) că literatura ne stîrneşte interesul pentru că este pur şi simplu dulce et utile. Afectivul şi subiectivul sînt demonetizate într-o societate dominată de raţiunea cinică (vezi Sloterdijk) iar singurul „util“ justificat (sau justificabil) este cel care ne pune într-o situaţie avantajoasă în perpetua şi acerba luptă pentru putere. Revin mereu la împărţirea cea veche între doxa şi episteme, atunci cînd este vorba despre judecăţi de valoare; nu că nu ar exista teorii mai sofisticate şi mai noi în această privinţă, dar în discursul public, nespecializat, această abordare îmi pare mai clară, mai simplă. Şi apoi, dacă ne uităm atent la interpretările şi retorica utilizate în discuţia pe această temă de către diverşi critici, observăm că şi ei, tineri şi mai puţin tineri, şaizecişti, optzecişti sau douămiişti, merg pe aceeaşi cale. Avem opinii, dar avem şi cunoştinţe „sigure“ şi serioase, care permit judecăţi de valoare […]