Cum a fluierat Norman Manea în biserica naţionalismului postcomunist

Norman Manea a avut în România, din păcate pentru cultura noastră, o receptare monofaţetată. Fie a fost discutat doar ca un scriitor al emigraţiei, fie a fost adulat exclusiv ca „omul care poate aduce Nobelul“, ori a fost etichetat drept eseistul care a îndrăznit să problematizeze „marele tabu“ autohton, acela al legionarismului generaţiei anilor ’30.

Manea, însă, nu este doar un prozator complex. El trebuie înţeles şi ca un intelectual critic, ale cărui interese depăşesc simplismul unor etichetări în alb şi negru ori clasica circumscriere în zona literară. Prea puţini ştiu că scriitorul român a făcut carieră academică în Statele Unite, că predă un curs de cultură europeană (pe lîngă cele de literatură) la Colegiul Bard din New York, dar şi mai puţini ştiu că s-a preocupat constant de cultura politică şi a fost implicat în înţelegerea evoluţiei mentalului românesc. Nu doar că a scris unele dintre cele mai pătrunzătoare texte de proză din literatura noastră contemporană, dar – pentru a configura rolul real al unuia dintre cei mai premiaţi autori de proză de limbă română – trebuie să pricepem viziunea sa de ansamblu asupra istoriei recente, asupra ideologiei, politicii şi culturii din care face parte.

Volumul The Fifth Impossibility. Essays on Exile and Language (publicat la Yale University Press în 2013) oferă cititorilor o colecţie de texte, publicate cu precădere în Statele Unite, în reviste precum The New Republic sau Partisan Review, care dezvăluie o conştiinţă publică (politică, ideologică, istorie a mentalităţilor) extrem de importantă pentru înţelegerea modului cum s-a format cultura românească postdecembristă. Respingerea lui Manea după 1989 şi a doua exilare a sa – după cea forţată de regimul comunist – merită discutate.

De fapt, volumul amintit conţine o variantă extinsă a articolului „Felix culpa“, publicat în Statele Unite în 1991, unde autorul însuşi face o trecere în revistă a efectelor consideraţiilor sale asupra lui Eliade şi a „moştenirii“ acestuia. De la etichetarea sa ca „trădător“ de neam şi ţară, pînă la elaborarea unor complexe teorii ale conspiraţiei (evident, de factură iudeo-masonică!), lui Manea i-au fost atribuite fel şi fel de vinovăţii. Isteria patriotică a mers atunci pînă la telefoane de ameninţare şi chiar revista 22, care preluase în 1992 textul tradus în limba română, a făcut un pas înapoi, publicînd imediat un text elogios la adresa lui Eliade.

Pentru cei care au citit acest text, Manea este chiar exagerat de echilibrat. Însă, în miezul unei Românii cuprinse de febra redescoperirii lui Cioran, Nae Ionescu, Eliade sau Noica, el a făcut un gest care era echivalent cu „fluieratul în biserică“. Intelectualii de dreapta, care tocmai puneau bazele unei Românii anticomuniste şi nostalgice după „glorioşii ani ’30“, l-au perceput pe Manea ca pe un inamic natural. Supăraţi că acesta şi-a permis să deschidă uşa închisă a românismului antisemit şi xenofob, naţionaliştii deghizaţi acum în promoteri capitalişti l-au marginalizat încă o dată pe prozatorul care tocmai dobîndise o inegalată notorietate internaţională. Aceiaşi intelectuali care au slujit legionarismul, care au trebăluit prin ograda naţional-stalinismului lui Ceauşescu şi apoi s-au ocupat de anticomunismul de la noi după 1989 au construit în jurul lui Manea un zid al tăcerii.

De fapt, Manea făcea ceea ce ar fi trebuit să facă „adevăraţii intelectuali“ (lipsă la apel) ai epocii – adică să fie vocea raţiunii dubitative, conştiinţa vie şi trează împotriva tarelor trecutului şi ale prezentului. El îşi exercita doar rolul său social, acela al scriitorului lucid, un rol de care cultura română nu mai avea (nici atunci, dar nici acum) nevoie. Pentru că intelectualul ar trebui să fie cel care generează „diferanţă“, cel care vede contrastul dintre semnificaţiile false şi cele autentice. Că Manea face un efort conştient de demistificare se observă din faptul că nu problematizează un caz particular, din ranchiună personală. El extinde analiza, punînd în discuţie figuri precum Cioran sau Noica – despre care autorul rememorează faptul că acesta îşi nota scrupulos, într-un carneţel, toate persoanele pe care le întîlnea în Occident, ca nu cumva să uite ce să raporteze serviciilor secrete comuniste. Vedem un Cioran lup moralist, antisemitul transformat în „evreu metafizic“ de îndată ce a ajuns în Vestul decadent, al cărui prohod îl cîntase în România. Dar ar trebui să mai vedem şi faptul că Eliade constituie veriga lipsă (dar şi sinistră) între extrema dreaptă (fascistă) şi cea stîngă (ceauşistă), ambele avîndu-şi rădăcinile în „românism“. Nu e de mirare că scriitorul a devenit o victimă predilectă a „asasinatului de caracter“, care se practică pe scară largă la noi. Dar Manea a supravieţuit. În fond, supravieţuise nazismului şi ceauşismului, aşa că mizeriile postcomunismului trebuie să i se fi părut amuzante.

Un iconoclast „natural“, un demitizator prin naştere, nu prin formare, Manea reprezintă ceea ce mare parte din elita intelectualilor de la noi nu „gustă“. El nu este doar un „critic“, în sensul de cîrtitor de şuetă, un fel de intelectual jovial şi manierat, cu papion şi fulărel de mătase, care, din cînd în cînd, îşi permite cîte o „năstruşnicie“. El practică un tip de discurs scandalos, care trebuie să scandalizeze nu prin vulgaritate sau excentricitate, ci prin limpezime şi refuzul compromisurilor.

El însuşi este un paradox; Norman Manea este un autor de limbă română, exilat de propria sa cultură, încăpăţînîndu-se să scrie în limba naţiunii care l-a îndepărtat. Manea însuşi este o imposibilitate, o încăpăţînare a istoriei mici de a nu accepta efectele Istoriei mari. În fond, detractorii săi au dreptate – nu mai e loc pentru un scriitor român de origine evreiască în cultura dîmboviţeană; ce să mai caute un intelectual problematic într-o societate a conformismului şi a stereotipizării; ce mai doreşte şi acest pedagog pripăşit prin America, ce vrea să ne înveţe pe noi, „dăştepţii“ din Balcani?

Lecţia lui Manea este greu de metabolizat, iar ea poate fi contrasă din titlul în limba germană al volumului despre care vorbesc: Wir sind alle im Exil (2015). Nu întîmplător, prima parte a volumului se intitulează „De la un ţărm la altul“, pentru că orice exilat este un naufragiat, dar niciodată nu este un eşuat, un individ sortit eşecului. Iar problematica „străinului“, a înstrăinatului care a supravieţuit iadului nu este nici desuetă, nici depăşită.

În primul rînd, eseurile acestea şi destinul relevant al autorului lor trebuie văzute ca nişte scrisori ale unui exilat către Patria care l-a pierdut, dar de care el nu s-a pierdut. Înscris într‑o lungă linie genealogică a exilaţilor politici, de la Dante la Camus, Manea face parte simultan dintr-o panoplie a exilaţilor lăuntrici. Pentru mine, mai relevantă decît componenta politică este dimensiunea de exil al interiorităţii, cu exemple sugestive precum Proust sau Kafka. Aceasta deoarece, pentru omul care a fost forţat să plece din propria ţară de către un regim aberant, exilul a fost mereu o trăire „transcendentală“, o experienţă a transmutaţiei identităţii unei lumi întregi, nu doar a individului. Vedem astăzi, cînd Europa se confruntă cu criza refugiaţilor din Orientul Apropiat, cum un întreg continent al „valorilor drepturilor omului“ continuă să sufere din pricina unor demoni ai trecutului care nu au trecut.

Aceasta este perspectiva pe care ne-o oferă Norman Manea. El vede foarte bine fenomenele, tocmai datorită privirii din străinătate (dar niciodată a unui străin), de fapt a unui înstrăinat cu forţa, care nu a plecat niciodată din cultura sa, deşi nu a fost primit, poate, niciodată. Analizele ideologice la care recurge Manea sînt, aidoma prozei sale, generate de traumele experienţei personale şi, avînd această lentilă nefastă la nivel privat, el poate să ne arate ce se întîmplă cu noi. Pentru că Europa însăşi nu este, după cum foarte elocvent constată Norman Manea, doar „leagănul democraţiei“; ea este  locul unde s-au desfăşurat cele mai sinistre experimente ideologice ale modernităţii: fascismul şi comunismul. Autorul le-a „experimentat“ pe amîndouă, iar acum pe cea de-a treia.

Din această perspectivă, Manea problematizează şi reevaluează concepte care depăşesc orizontul îngust al „cîmpiei române“. Prins între Est şi Vest, între fascism şi comunism, exilatul stă suspendat între lumi şi, dacă refuză distorsionarea, atunci vede limpede capcanele de sirenă ale tuturor ideologiilor. Inclusiv circul democraţiei, spectacolul dezolant din mass-media occidentală, mereu predispusă spre trivializare şi banalizare. Doar exilatul este cel care poate recunoaşte primejdioasa asemănare între derapajele totalitarismelor de tot felul, între defectele societăţilor „închise“, dar şi ale celor „deschise“.

În cele din urmă, Manea trebuie înţeles ca un autor „glocal“ – ca să folosesc o expresie deja consacrată –, pentru că este, simultan, membru al dialogului internaţional şi, în acelaşi timp, ancorat în realitatea localismului. Astfel, autorul poate găsi răspunsuri pertinente la o întrebare politică recurentă, dar dificil de circumscris, care ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi: de ce est-europenii nu reuşesc să înţeleagă libertatea? Nu ce este libertatea, aşa cum se întreabă unii filozofi simandicoşi, ci cum se explică inaderenţa noastră la libertate, deşi am dobîndit-o? Încă o dată, similitudinile dintre ocupaţia nazistă din Franţa şi ocupaţia sovietică din România se dovedesc ilustrative. Incapacitatea de a înţelege libertatea, răspunde Norman Manea, vine din incapacitatea de a înţelege cine sîntem cu adevărat, nu ca indivizi, ci ca specie, ca umanitate. Desigur că mecanismul poate fi identificat încă de la prima „evacuare din Paradis“ şi pînă la recentele refuzuri ale societăţii libere. Soluţia, aşa cum ne-o oferă Norman Manea, decurge încă o dată din experienţa proprie: înţelegerea libertăţii înseamnă asumarea riscului, acceptarea consecinţelor care decurg din deciziile corecte. Dacă aceasta înseamnă o viaţă dominată de „incertitudine“ şi „imposibilitate“, atunci cu toţii ar trebui să înţelegem că sîntem nişte exilaţi, iar aceasta nu este o generalizare gratuită. Doar rezistenţa morală permisă de exilul interior este opţiunea viabilă pentru a înţelege resorturile care ne guvernează. În fond, nici totalitarismul (după cum nici capitalismul) nu este o creaţie „demonică“ exterioară, ci un produs al umanităţii istorice. Pentru a le înţelege, trebuie să ne înţelegem mai întîi pe noi înşine.

Şi, cine ştie, acum că „Patria recunoscătoare“ l-a decorat cu ordinul „Steaua Naţională“, normalitatea lui Norman se va extinde, vom deveni cu toţii mai lucizi şi vom înţelege mai bine de unde venim şi de ce arătăm aşa cum arătăm. Personal, mă îndoiesc cu mare tristeţe, pentru că cei care l-au etichetat drept „haimana“ nu vor înţelege de ce „huliganul“ vrea să se întoarcă, mereu şi mereu, acasă. Pentru că „acasă“ al lui nu înseamnă acelaşi lucru cu acasă al lor.