Tren(d)ul fatal

Trăim într-un modernism regresiv, al cărui unic proiect veritabil […] este crearea unui sistem consumerist, hedonist şi ultraindividualist. Cele câteva monumente emblematice, ca „La Grande Arche“ şi CNIT-ul de la Défense (sus şi în stânga, în desen), sunt simptomele urbanismului dement, megaloman, faraonic, totalitar şi antidemocratic, care n-au ştiut să vadă că, de fapt, Occidentul e ros, ca de termite, de către o populaţie eteroclită, fie una abandonată în mentalităţi ce n-au ştiut „să ţină pasul progresismului“ […], fie una prinsă într-o demenţă agresivă şi belicoasă, de distrugere şi ură contra „Celuilalt“, oricare ar fi acesta.

– Cuplul din dreapta, care sare din mers, părăsind circuitul fatal, reprezintă aspiraţia la libertate, la o umanitate suverană, potrivnică sclaviei şi supunerii… Cât despre locomotive, ele sunt simbolul modernităţii secolului XIX. Nu cred că am depăşit cu mult acea mentalitate!  (T.B.)

 

 

 

Ce vor cei doi, băiat şi fată,

când sar din trenul care, iată,

de două veacuri, sarabanda

şi-o mai continuă şi-acum

pe şinele ce-aduc cu banda

lui Möbius, – ce ştim bine cum

determină o suprafaţă

să nu aibă decât o faţă

otova (fără de revers,

căci n-are margine sau tiv) –

căreia, nesărind din mers,

n-ai cum să nu-i rămâi captiv…

 

Or, revenind la primul vers

(dacă-i nevoie, dăm şi linkul!):

ce vor cei doi, băiat şi fată?

Ce vor? – de nu alt univers,

cât mai departe de tumultul

acestui Novus Ordo – bronzul,

argintul, aluminiul sau

aliajul cuprului cu zincul

monedelor căruia-şi au

(în domurile altiere

ale lui alde Pluto) bonzul

cu mânecări şi cotiere,

întreţinut din însăşi dania

celor ce profesează cultul

(confidenţial ca spovedania)

a tot ce poate fi prea-multul.

 

Iată, în stânga sus, le CNIT

de la Défense&La Grande Arche,

roase,-n secret (dar nit cu nit,

în dinţi de foarfece în marş),

de către cei ce-şi pot permite:

adică marile termite

cu bărbi fanatice; sau doar

de către cei, fără budoar

postum, dar care-i mai duc dorul

tihnitei epoci patriarhale

şi scuipă-n faţă viitorul –

ucis, altminteri, în tot felul

de ruginite matahale

care-şi ziceau (la ceasul gloriei

utopico-milenariste,

când le mai flutura drapelul

de-a lungul unor false piste,

buruienite, azi, şi foarte

aievea unei linii moarte)

„locomotivele istoriei“…

 

 

P.-S.

Dacă mai e vreun happy-end,

săriţi, copii, din tren – din trend!