Romanul poliedru

Pentru a scrie despre romanul lui Cristian Fulaş, criticul trebuie să renunţe la multe dintre clişeele de receptare ale prozei româneşti de astăzi. Asta pentru că autorul însuşi încearcă să-şi croiască un drum lateral faţă de producţiile literare autohtone ale momentului. Cînd spun drum lateral, nu mă refer neapărat la o ruptură. Cristian Fulaş realizează un mixaj remarcabil între un textualism optzecist upgrade şi un filon poetic de sorginte douămiistă. Această combinaţie poate părea uşor paradoxală, dar nu este. Scriitorul – prozator fără nici un dubiu – îşi construieşte textul romanului aşa cum se scriu versurile: cu mare atenţie la disonanţele şi consonanţele dintre cuvinte, cu o intensitate a percepţiei specifică în general textelor restrînse ca dimensiune, cu o concizie/scurtcircuitare ce implică aspecte revelatorii şi epistemologice. În fine, o proză scrisă sub imperiul unei stări de necesitate specifică poeziei. Am amintit mai sus de douămiism, deoarece există o puternică legătură între naraţiunea fondatoare cultivată de poeţii generaţiei 2000 şi romanele lui Cristian Fulaş. Aici aş aminti şi cartea sa de debut, Fîşii de ruşine (Editura Vinea, 2015). În textul de pe coperta a patra, O. Nimigean afirmă cu îndreptăţire că autorul „joacă pe ambele terenuri, reuşind o sinteză de excepţie, […]