Urbanioare. Emanuel ia trenul

„Irealitatea și ilogismul vieții cotidiene nu mai sînt de mult pentru mine vagi probleme de speculație intelectuală: eu trăiesc această irealitate și evenimentele ei fantastice. […] Cît însă și cum își dezvoltă în mine suprarealitatea tentaculele ei nu știu și n-aș putea ști. Știu doar că voi juca pînă la ultimele jetoane“. Mistuit de o boală cumplită (tuberculoză osoasă), M. Blecher îi trimitea din Brașov aceste rînduri lui Sașa Pană, în vara lui 1934. Peste aproximativ doi ani și jumătate, înapoi în Romanul natal, jetoanele începeau să se termine: îi mărturisea lui Mihail Sebastian că s-a gîndit să se sinucidă, pentru a-și cere mai apoi iertare. „Nu știu ce am avut. Mie nu-mi place să mă vait. Am oroare de sentimentalisme“, reconstituia Sebastian dialogul. Lipsa de sentimentalism, refuzul aproa­pe brutal al căderii într-o admirație lăcrămoasă domină filmul Inimi cicatrizate. Adap­tarea liberă a lui Radu Jude a cîtorva dintre temele prozei lui Blecher a fost prezentată (și foarte bine primită) zilele acestea la Festivalul de la Locarno. O ecranizare propriu-zisă, unu la unu, ar fi fost aproape imposibilă – textele în cauză sînt înfricoșător de dense –, așa că regizorul bucureștean alege corect să empatizeze cu tînărul Emanuel, alter ego-ul autorului, […]