Fără dimensiuni
zarurile au fost aruncate
dar eu nu cred în numere
ele limitează
cînd noaptea
a ţîşnit din lujer
am pătruns în tine
pentru a doua oară
Uroboros
ispita îşi repetă
clişeul îndărătnic
în fluxuri repetate
începutul este vechiul sfîrşit
pentru că viaţa este un cerc
care se declină
după modelul substantivului femeie
Sirena
Eşti doar o vorbă, ai pornit agale,
plutind în zbor spre valul scund de jos,
să schimbi postura victimelor tale,
să le-amăgești cu viersu-ţi mincinos.
Precum un lac adînc înşelătoare,
ce e-n abis nici tu nu ştii prea bine.
Iar cine te-ar privi din depărtare
cu drag, cîndva, s-ar scufunda în tine.
Şah mat
În calul tău cînd mă preschimbi, vreodată,
şi îmi comanzi, eu sar mereu la fel.
Imbold îmi sînt aroma ta ciudată
şi simfonia noastră-n chip de „L“.
De mult am renunţat să cred că-s rege,
mai bine-i de-a pionul să mă joc,
căci a trudi e pentru el o lege
şi-adună tot ce-i place dintr-un loc.
Nu mă revolt, a ei dreptatea fie-i –
da, regula se schimbă foarte greu,
dar ştiu că-n orice fază-a nebuniei
femeia mută ultima, mereu.
Să nu mă dori
Ea lasă geamul larg deschis şi, iată,
o pierd în suflul rece-al vorbelor…
Prea multe răni s-au adunat deodată,
greşeli, nonsensuri, clipe care dor.
Eu în oglindă caut chipul tău,
din cupă sorb nădejdea fără rost,
prin viaţă mi-ai trecut ca un cadou
şi-n inimă îmi arde tot ce-ai fost.
În amintiri atingeri se topesc
şi ziua grea mai mult mi-o-ngreunează.
Cu lacrimi frica-n beznă mi-o stropesc,
va da lăstari cu-a dimineţii rază.
Privirea ta să nu mă doară-aş vrea.
De mult încerc să uit ce-am fost noi doi,
dar viaţa ce-a fost doar a ta şi-a mea
în sacul gol tu pune-o înapoi.
Capela de pe cîmp
prin pielea brăzdată
te întorci către ea
sădeşti rugăciuni în adîncurile ridurilor
sperînd că acele cuie ruginite
înfipte în gît
îşi vor schimba starea de agregare
aştepţi în continuare
bufniţele au bătut miezul de noapte
al descompunerii tale
iar din pori ţîşneşte sîngele
pe care-n tine însuţi l-ai tăgăduit
Furtuni
În lumina pală să auzi un „poate“ –
din fîntîna plină, flutur de hîrtie
aspre glasuri stinge cu-aripa-i din spate,
ne-ncetat sporeşte vechea entropie.
Răscitite-s veşnic vechile cuvinte,
o schimbare nouă-i tot cea dinainte.
Căutări, dorinţe ne pătrund de-a valma,
tot ce ştim se pierde ca un fulg în palmă.
Pe cale
Brăzdezi adînc în trupu-mbătrînirii
la alte adîncimi spre-a penetra.
Ca rîul printre malurile firii,
vii dintr-un loc şi curgi altundeva.
Ori rosturi noi să cauţi? Însă unde?
Sau calea veche s-o tot ţii mereu
spre-acel ceva ce forma şi-o ascunde
în ridul pudic de pe chipul tău?
Înviere
praf învolburat
faptele se frîng de muchia tăioasă
iar scoarţa le ţine minte pe toate
rid după rid
pînă în adîncul miezului
unde se naşte omul
ţintuit pe cruce
A da nume adîncimii
destul de unanimă
lumina se scurgea în sticlă
de parcă ar fi putut fi atinsă
în mijlocul reflexiei
ochii care-şi întorc privirea nu ştiu
să dea nume adîncimii
în fiecare dimineaţă cauţi
unghiul potrivit
pentru a te descătuşa
Zăpadă albastră
cînd se va întuneca,
zăpada îşi va ţine respiraţia
se va albăstri
poate că aşteaptă numai să vadă
pînă cînd vei atinge gingaşii fulgi de nea
cu vîrfurile degetelor
pentru ca măcar o dată să li se ierte păcatele
şi îngerilor căzuţi
În ziua a şaptea
cînd a asfinţit ziua a şaptea
el a aprins o lumînare şi a aşteptat
să ardă toată
a ferecat aerul greu
i-a făcut culcuş între palme
mîinile i-au alunecat şi s-au făcut una
cu masa din lemn plină de crăpături
şi dintr-odată un ră(suflet) uşor
a rarefiat aerul
Paşi
În burgul gol de străzi şi de destine,
ca umbra cea din noapte furişată,
te pierzi spre-a-l regăsi, pierdut în tine,
pe pelerinul ce vei fi vreodată.
Pe drumul cel mai lung te-ntorci spre sine
cînd în adîncul cupei, ca-ntr-un vid,
tu cazi şi-auzi de ce spun voci străine
că rănile din tine se deschid
oriunde adevărul gol se-arată,
oricînd mai bun e-un altul decît tine.
Atunci vei şti genunea-ntunecată,
în ea te-afundă paşii, grei şi-nceţi,
dar ochii-acolo nu pătrund, ştii bine,
iar încotro-ţi merg paşii, n-ai să-nveţi.
A umple locuri
frigul se-ntinde în trupul ars de sete
ca spuma peste lapte
nevoia de atingere este ireversibilă
tînjeşti să umpli locurile pe care le cunoşti
oare de cînd părul tău
a prins rădăcini în mîinile mele
doar şi acum tot despletită eşti
Doar o adiere
Lumina-i frîntă-n răsuflarea ta
şi-n ochi ai umbre limpezi ca un nimb,
aroma nouă s-o cunosc aş vrea
şi buzele-ţi în cîntec să le schimb.
Din ceaşcă se-nălţa parfum de roză,
iar spinii îi sorbeai tăcînd, copilă,
şi-astfel, iubiţii toţi, ca sub hipnoză,
te vor numi de-a pururi doar sibilă.
Ştii – te vei pierde-n noaptea ce-o să vină,
ca ziua ce, pălind, se veştejeşte,
de mă-ncălzeşti, senzaţie divină,
vei fi mai mult iluzia mea, fireşte.
Să mi te-napoieze zorii, oare?
Privind către lumină-mi vei şopti
că eşti o adiere trecătoare
În care-un suflet calea-şi rătăci.
Treci dincolo de mine
În rîu de gheaţă-ncet m-am preschimbat,
şi mîinile mi-s dure – pietre sumbre
strivind cu sete valu-mi depravat,
cînd izvorăsc din mine numai umbre.
Din lemn ridică-ţi punte în amurg,
treci rîul, pînă n-am să uit, se pare,
de ce ei unul către altul curg
şi în ce rîu se varsă fiecare.
Traducere din limba slovacă de Mircea Dan DUŢĂ